Istanbul, oraşul dinamic

Azi am văzut nişte poze din Istanbul şi mi-am adus aminte de faptul că este un loc pe care-l cunosc destul de bine şi despre care n-am scris cât trebuia. Din pacate nu am la îndemână propriile mele fotografii de atunci, dar am găsit câte ceva extraordinar de frumos, la iubita mea. Zic de fotografiile mele de atunci de când am locuit eu în Istanbul. Am fost foarte supărat pe turci, am motivele mele, mai sunt încă, dar mai puţin de astă dată.  Nu înseamnă că nu am avut deloc dreptate când mi-am manifestat supărarea într-o postare mai veche numită Dogville, originară de pe blogul meu de pe wordpress-ul la liber, transferat aici aproape ne-editat. De fapt nu am văzut doar poze, am pornit mai întâi citind o postare destul de recentă, undeva prin “blogosferă”, apoi am dat de poze ale unui album publicat de autori pe Picasa, foarte bine făcute, dar… care exprimă o teorie mai veche pe care o am despre “turismul” în acest oraş magnific. Este foarte drept că nu este explicat nicăieri în România cum ar trebui abordat acesta. Există câte ceva, în limbi de mai mare circulaţie, şi mă amuzam acum câţiva ani citind ghiduri sau cărţulii destul de “competente”, observând de unde vin banii, dinspre vest, sau dinspre turci, fiind oarecum evident. Oricum, chiar pe Lonely Planet (pe care vă recomand să-i urmăriţi aici: ) nu sunt opinii ale unor “turişti”, sunt opinii culese de la persoane care au trăit în Turcia, iar în cazul Istanbulului, la Istanbul. Nu este singura editură, mai sunt şi alţii, mulţi străini îi apreciază pe turci mai mult decât se apreciază ei pe ei înşişi.

O latură din Piaţa Taksim

absolut toate fotografiile sunt de la Adriana, :)

O altă motivaţie pentru a scrie despre Istanbul, este recenta victorie în alegeri a partidului inventat de Recep Tayyip Erdoğan, pentru a treia oară consecutiv. Voi scrie foarte curând şi despre părerile mele mai ales cu privire la primele două, când încă mai eram acolo. Preşedintele acestui partid, domnul Erdoğan, care este prim ministru acum, va deveni cu siguranţă şi preşedintele Republicii, călcând pe urmele lui Demirel, Suleyman Demirel, prietenul tuturor şi probabil cel mai longeviv politician de acolo. Spun prietenul tuturor, căci el, ca preşedinte sau prim ministru, a fost în relaţii bune şi cu Ceauşescu, şi cu urmaşul acestuia (măi animalule), şi chiar cu domnul care semăna la barbişon cu Al. I. Cuza. Cu domnul ţigancă împuţită nu a mai apucat, căci a fost destituit de parlament şi a rămas doar membru.

Cornul de Aur, parte dinpodul Galatei, precum şi turnul cu acelaşi nume

Să revin la turismul de tip românesc. Ce descoperă românul acolo în afară de mâncare, este că foarte multe cuvinte din vocabularul lui, sunt de fapt turceşti. Eh, nu exagerat de multe, ci doar foarte multe. E posibil ca unii să creadă că  turcii sunt cei care au învăţat româneşte, ceea ce se mai întâmplă dar nu e cazul, căci nu la asta mă refer. Mai descoperă că cei care fac comerţ, sunt foarte orientaţi pentru asta, adică nu au acele feţe plictisite care aşteaptă să cumperi ca să cumperi, sau să pleci, căci ei îşi iau salariul oricum… Nu prea îşi iau salariile dacă tu pleci, căci majoritatea sunt plătiţi la comision sau din bacşiş, mai ales cei care nu sunt turci, chestie pe care turiştii nu o ştiu. Oricum, chelnerii “talentaţi” sau cei dansatori (de prin staţiunile de la Mediterană) o fac şi din plăcere.

O străduţă cu o tipografie, prin Eminönü

Am văzut poze de pe lângă podul Galatei, cu bărcuţele care vindeau peşte prăjit, iar cei care lucrau acolo erau îmbrăcaţi cumva “tradiţional”. Ceva “uniforme” albe, cu fes roşu, aveau cândva sacagii, vânzătorii de apă, care acum mai vând sirop, extrem de ieftin dacă ştii despre ce e vorba, numai că apa este curentă, de la canalizare, precum şi gheaţa din sirop. Dai doi bani şi doi bani face, cu adevărat. Ca la noi, acum peste douăzeci de ani, nu mai ştiţi dughenuţele care vindeau sirop cu sifon, de 20-25 de bani? Sau chiar de 15 bani? Dugheană, alt cuvânt “românesc”, pe care turcii îl pronunţă dükkan. Multă vreme, pe la sfârşitul anilor nouăzeci, multe din grătarele de acolo erau deservite de români, alt lucru pe care turiştii n-au de unde să-l ştie, dar bineînţeles că nici ăştia nu spuneau la nimeni. Ei mai duceau şi pachetele comandate pentru acasă. Majoritatea bărcuţelor de peşte prăjit, erau proprietatea unui singur individ, un moşulete cu mustăţi răsucite şi melon, care se plimba cu un Mercedes SEL 500 auriu închis, şi care venea de fapt destul de rar acolo. Dacă intri mai adânc un pic în Eminönü, de acolo de pe malul apei (Cornul de Aur), pe partea dreaptă a podului cum te uiţi la Mısır Çarşısı (Bazarul ori Piaţa acoperită Egipteană, în fine), treci de fosta Cameră  de Comerţ (acum doar un corp de clădire a Universităţii Comerciale) şi traversezi cele cinzeci de benzi auto şi tramvai care de fapt e când tramvai, când metrou, intri pe nişte străduţe cu sute de vânzători ambulanţi şi dughene de tot felul, în cartierul numit Küçük Pazar, “micul bazar”, “mica duminică”, depinde cum vreţi să-l traduceţi, şi veţi observa că nu mai sunt atâţia turişti occidentali, ci mult mai mulţi străini de loc, membri ai numeroaselor naţiuni conlocuitoare, kurzi, lazi, cerchezi, precum şi vizitatori care stau cât de mult au voie (sau chiar mai mult), azeri, iranieni şi… români.

Preţurile au scăzut dintr-o dată cu “până la zece ori”, nu mai trage nimeni de tine, deşi se strigă mărfurile în gura mare, dar e bine să fii mai atent. Este mult mai autentică latura cosmopolită. Dacă o luaţi la pas, înspre moschea Suleymaniye, unde pe una din laturi se pot mânca vreo douăsprezece feluri de ciorbă de fasole în douăsprezece localuri diferite plasate unul lângă altul, treceţi prin cartierul Vefa, unde se poate bea boza (vestită în toată Turcia) presărată cu leblebi (năut prăjit) şi scorţişoară. Atunci când am stat la Istanbul, Vefa era principala piaţă a călăuzelor pentru Grecia, “Europa”, de aceea puteai vedea pe străduţele înguste indieni, birmanezi, pakistanezi, irakieni, tipi din Bangladesh şi afgani pre Al Qaeda. Doar kurzii erau PKK şi mai aveau mascate câte un aruncător de grenade sau un AKM printre ciorapii din sacul cu mărfuri de vânzare, dar probabil asta era numai o chestie de nuanţă. Atunci, înainte de 11 septembrie, când americanii voiau să se asigure de sprijinul Turciei pentru a ataca în viitor Irakul, Afganistanul şi Iranul, l-au momit pe Abdullah Öcalan zis Apo, în Kenya, după ce acesta se refugiase din Siria, în Grecia, Germania, Somalia şi Rusia (cu toate că ruşii au negat întotdeauna asta, deşi nu le-a păsat vreodată atât de mult de turci, of, iar altă poveste, pentru altă dată). CIA l-a capturat şi apoi a  chemat o echipă de la MIT (serviciile de spionaj interior turceşti) ca să-l ia în Turcia şi să-l “judece” ca şi cum l-ar fi prins ei. Să-l judece, să-l închidă dar să nu-l ucidă. A propos, mai ţineţi minte cifra de victime care i-a fost aruncată în cârcă lui Ceauşescu la “proces”? Vreo şaizeci de mii, sau peste şaizeci de mii? Cam aşa. Aşa şi lui Apo.”Genocid”. Diferenţa între genocid şi masacru o aplică ei numai în chestiunea armeană, despre care vom mai vorbi, sper, căci în aceasta, eu am o părere mai aproape de inima turcilor.

Înspre Sirkeci

O altă chestie pe care n-o mai ştie multă lume acum, este că la fel ca şi bucătăria egipteană, nici bucătăria turcească nu este autentică. NU este pentru că nu există. Sunt cărţi de bucate tipărite de turci, care spun asta, se numesc adică “bucătărie turcească” şi nu le contrazice nimeni, căci nu mai interesează pe nimeni. Cuvintele sunt cheia. Turcii au răspândit baklava-ua şi sarmaua (sarma înseamnă “răsucit”), dar ele nu sunt turceşti, sunt asimilate de pe la popoarele cucerite. Egiptenii au împrumutat de peste tot, iar turcii au făcut la fel. Kebab înseamnă “fript” iar döner înseamnă “rotit”, “care se roteşte”. Poveşti lungi, pe care le voi continua altă dată, :)

Un cartier frumos

N-am apucat să spun de ce am ales titlul acesta. La Istanbul, lumea nu staţionează pe scările sau benzile rulante, doar urcă, merge sau coboară mai repede, deoarece sunt “rulante”, ceea ce pe la noi nu se-ntâmplă. La noi lumea aşteaptă să fie “dusă” chiar şi câţiva metri. Nu-i un reproş, e doar o diferenţă de mentalitate. Nu neg că pe mine personal mă enervează să aştept să mă ducă banda sau scara, prefer să mă mişc la rândul meu. Altfel, părerile mele despre turci se completează foarte bine cu ce-am mai scris.

ploaie pe "Bd. Independenţei", seara

Oricum, à la guerre comme à la guerre, “Serok Apo” este comparat de francezii care-i susţin pe armeni la greu, în toate lobby-urile, cu Moşe Dayan. Diferenţele probabil le ştiţi, kurzii sunt dispensabili, poporul ales nu. Dayan a ajuns simbolul eliberării statului Israel, ministrul apărării şi de externe, pe când Ocalan va ajunge dacă va ajunge altceva decât un cadavru aruncat la peşti în binecunoscuta “tradiţie musulmană” inaugurată recent de americani, un simbol recunoscut doar post mortem, de kurzi. Iar armenii, “primii creştini”, deci alţi aleşi, nici ei nu sunt de lepădat. Vor şi ei doar, ca toată lumea, nişte bani, :)

Urmăriţi pe Twitter. Nu greşiţi dacă o faceţi. Unii o fac şi cu sau dar e mai greu de comunicat acolo…
“Pe româneşte” e mai sigur! Nu e rău nici dacă ne “încercuim” pe Google+, însă cel mai sigur este să vă abonaţi la Ipoteze despre concluzii prin Email. Nu veţi fi abuzaţi, ci doar anunţaţi :).

Copyright © 2011 Ipoteze despre concluzii – Istanbul, oraşul dinamic

Comentarii

  1. Dan Preda spune

    Salut Dan, dragă. Iartă-mă că nu-ţi scriu de fiecare dată pentru a-ţi spune ce plăcere îmi produc vizitele pe care ţi le fac. În primul rând, ţi-am mai spus-o, îmi place mult scriitura ta. Apoi îmi plac subiectele pe care le alegi şi chiar dacă nu sunt totdeauna de acord cu părerile tale (şi asta ţi-am mai spus, dar toată viaţa spunem aceleaşi cuvinte ) îmi place felul în care îţi argumentezi ideile.
    Sînt topit după poveştile care se nasc din poveşti (până la urmă întîmplarea în sine e mult mai puţin relevantă, ca să nu mai zic atrăgătoare, decât povestea) după exemplul lui Jacques din cartea lui Diderot, aşa că aştept urmările tuturor poveştilor promise.
    Si aştep să te şi văd, dragă Dan.
    D

    • spune

      Mă bucur că încă îţi plac poveştile mele, :) Nu-i nevoie să te scuzi, nici eu nu ţi-am mai scris de mai multă vreme, deşi sunt abonat la tine, pe Reader. Deci, citesc tot ce publici, vreau nu vreau, :) (glumesc, de obicei vreau).

      [am editat până acum nişte chestii, şi apuc să-ţi răspund, în sfârşit]

      Dacă-ţi faci un profil la Gravatar (foarte util când comentezi pe blogurile tale favorite), va fi mult mai uşor să te “mişti” pe oriunde, mai ales aici. Nu este ceva invaziv, din categoria prostioarelor de pe facebook, care te “urmăresc” ca să ştie ce să-ţi propună spre vânzare, este o unealtă care chiar te ajută. De fapt îţi apare ca avatar, o poză asociată cu emailul cu care comentezi, absolut discret, bineînţeles.
      Mi-am notat, să nu uit să continui exact cu ce-am promis, cu poveşti din poveşti trăite şi amintite despre Erdoğan, chestiunea armenească din ambele poziţii, bucătăria “turcească”, adică cea asimilată de turci, despre AKP, kurzi, armeni şi otomani. Am să văd şi dacă o voi face tot aici ori în altă categorie. Este evident că nu avem întotdeauna aceleaşi păreri, background-urile noastre s-au mai diversificat de-a lungul vremii, dar dacă vreodată observi la mine o afirmaţie care ţi se poate părea ficţiune, poţi să-mi spui, o să-ţi confirm sau infirm.
      Cum spuneai, o plăcere să mai vorbim, :) Ne vom şi vedea, cât de curând, sper.
      Ce simetrie frumoasă, “Dragă Dan”, :)

Pings şi Trackbacks

  1. [...] I have written about this magnificent city in Romanian, you may consult the post at least for the wonderful pics! I used to live there and to keep visiting it every time I had the opportunity. The Turks are very [...]

Spuneţi-vă părerea

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>