Ultimul Padişah – Partea a treia

[Doar ceea ce este în parantezele drepte este al meu, acest articol nu-mi aparţine, el a apărut în Der Spiegel la 4 august 2014, iar eu i-am păstrat titlul original.]

One-Man State: Presidential Election Set to Seal Erdogan’s Supremacy

de Hasnain Kazim şi Maximilian Popp
[Partea a III-a. Pentru Partea I şi Partea a II-a, dă click pe link-urile aferente, se vor deschide tot în această pagină.]

Curtându-i pe kurzi

Chiar acum zece ani, cel mai mare oraş kurdesc, Diyarbakır era sub legea marţială. Astăzi, turiştii se înghesuie în oraşul de pe malul Tigrului, unde se află şi un Hilton, iar aeroportul se dezvoltă pentru a deveni unul din cele mai mari din ţară. Pe unde cândva patrulau soldaţii, tejghetarii vând tricouri cu portretul lui Abdulah Öcallan, liderul întemniţat al PKK-ului.

Până în 2004, în Turcia era ilegal să vorbeşti kurdeşte, să citeşti cărţi în această limbă sau să asculţi muzică kurdească. [Asta este o exagerare foarte mare!] Erdoğan a fost prımul lider turc care şi-a cerut scuze pentru crimele naţiunii sale împotriva kurzilor. [cum a făcut şi preşedintele Băsescu cu ţiganii, acum câţiva ani!] Guvernul său a negociat o oprire a conflictului, a slăbit interdicţiile pentru vobirea limbii şi a săltat economia în regiune, care acum are chiar şi televiziune în limba kurdă. Nimic nu a fost altruistic, pentru că asta i-a permis lui Erdoğan să apeleze la un nou grup de votanţi.

La sfârşitul lui iunie, guvernul a introdus o moţiune în Parlament, care ar urma să garanteze amnistia luptătorilor din PKK, un cadou pentru kurzi, ale căror voturi îi trebuiau lui Erdoğan pentru a-şi asigura majoritatea în prima rundă a alegerilor prezidenţiale.

Unul din rivalii lui în aceste alegeri, este primul candidat prezidenţial kurd din istoria ţării. Selahattin Demirtaş a crescut în sud-estul Turciei, unde a fost martor la arderea satelor de către soldaţii turci şi la execuţiile locuitorilor suspecţi că ar fi membri PKK, sau ar ascunde membri PKK [colaboratori, mă rog]. Demirtaş, candidatul principal al Partidului Democrat Popular, HDP, este popular pentru tineret şi liberali. [oare?]. Deşi sondajele îl situează doar la 10%, însăşi candidatura lui este o senzaţie! [Păi cum altfel? După ce a înfiinţat CHP, Atatürk i-a ordonat aghiotantului său de atunci, Ismet Inönü, care după moartea lui a şi ajuns următorul prim ministru, să înfiinţeze încă un partid, ca să nu zică Occidentul că Turcia este dictatură, şi să organizeze alegeri „libere”.]

„Erdoğan a schimbat ţara”, recunoaşte Demirtaş. Însă adaugă că „sub Erdoğan nu ar fi posibilă o Turcie democratică.” Demirtaş vrea să organizeze [să reprezinte, poate] o opoziţie liberală de stânga pentru kurzi şi turcii laici. „Visăm la o Turcie pluralistă, una care să nu aparţină kemaliştilor sau sunniţilor conservatori.”

[Sunt convins că nici nu observi contradicţia, dar asta este pentru că nimeni nu o explică, sau nu o înţelege. Articolul este evident scris din afara Turciei. Kemalist sau turc laic, sunt aproape acelaşi lucru, laicismul, neamestecul religiei în politică, este însuşi esenţa kemalismului. „Suntem cu toţii locuitori ai acestei ţări, vorbim aceeaşi limbă indiferent de religia pe care o urmăm, iar Turcia şi steagul nostru, sunt o singură făptură, singurul lucru pe care trebuie să-l punem mai presus de noi sau de orice Dumnezeu, căci fără Turcia, nici noi nu mai suntem!” Iar sunniţii conservatori sunt cei care nu recunosc „valabilitatea” şiiţilor, căci o parte din kurzi sunt şiiţi, altă diviziune… Sunniţi sunt cam 80% din populaţie. Am explicat eu mai pe larg ce-i cu kemalismul într-o serie de articole pe Rodolfo Grmaldi Blog. Iar PKK, cel înfiinţat de Öcallan şi al cărui exponent este Demirtaş, chiar teoretic şi la „cease-fire” cum este el considerat acuma, este o organizaţie de esenţă marxist maoistă, a-religioasă; dar ei n-au cum să fie atei, majoritatea îşi fac rugăciunile chiar dacă nu ţin posturile sau nu intră în moschei. S-au născut musulmani şi au crescut musulmani. Se trage concluzia că cei care nu sunt aşa, mai „libertini” adică, sunt „conservatori”….]

Mai vulpoi decât generalii

„Nu te teme, intră!” strigă Abdüllatif Şener, care încearcă să se facă auzit peste zgomotul unui burghiu în timp ce muncitorii costructori cară moloz pe scări. [Ce documentaristic e făcut articolul ăsta!] Şener, profesor de economie, n-a găsit un birou mai bun în Ankara, unde majoritatea proprietarilor refuză să-i închirieze. Ironia este că ele e unul din co-fondatorii AKP, şi fost ministru de finanţe, precum şi vice-prim ministru. Dar a părăsit partidul în 2008 în mijlocul unei dispute.

Şener spune mângâindu-şi mătăniile, că Erdoğan a fost o persoană controversată printre fondatorii AKP. Nu avea viziune politică şi era privit ca un provincial. Cu toate acestea, Erdoğan devenise cel mai popular politician musulman, mai ales după ce regimul militar l-a arestat în 1997 şi l-a condamnat la 10 luni închisoare doar pentru că a citat o stanţă într-un discurs care a fost interpretat ca o chemare islamistă la luptă: „Moscheile sunt locul nostru de cantonament, iar minaretele sunt baionetele noastre.” Sentinţa l-a transformat într-un martir.

Fodatorii AKP voiau ca partidul lor să fie mai moderat, zice Şener. Astfel, din raţiuni tactice [cosmetice, aş zice], din programul lor au fost eliminate introducerea dreptului musulman [a Şeriatului, adică] şi desprinderea de valorile occidentale. „Am folosit o retorică secularistă doar pentru adormirea armatei.” După ce premierul de atunci, Necmettin Erbakan al Partidului Refah [al „bunăstării”, am mai spus, partid verde de Islam], din care s-a şi născut AKP-ul, a fost dat jos printr-o lovitură de stat în 1997, liderii acestui partid au decis să devină mai precauţi, spune Şener. „Am înţeles că doar încet, încet, putem schimba societatea.”

Comandanţii militari laic-kemalişti, au fost dintotdeauna cam îngrijoraţi de premier, dar n-au acţionat timp de ani buni, în parte pentru că Erdoğan părea să încerce să se apropie de UE şi nu le-a confirmat deloc frica de islamificare. În 2007 însă, generalii şi-au dat seama că puterea lor era pusă serios în pericol, după ce Erdoğan a anunţat că doreşte să-l facă pe colegul său din partid, Abdullah Gül, preşedintele ţării. Generalii au încercat să organizeze o lovitură de stat, dar Erdoğan a contraatacat rapid. I-a destituit pe toţi generalii din funcţiile lor de conducere la un loc şi trei luni de zile mai târziu, l-a instalat pe Gül preşedinte. Bătăuşul din Kasımpaşa a fost mai viclean ca vulpoii de generali şi a câştigat.

Mai presus de lege

După ce a câştigat prima rundă, Erdoğan a început să cureţe instituţiile statului de vechile elite. Procurorul General a lansat o investigaţie împotriva a ceea ce s-a chemat grupul Ergenekon, cel care a fost învinuit de planificarea loviturii de stat împotriva guvernului.

[Mai este destul de mult de spus, aşa că am să continui în postarea următoare. Mulţumesc că citești. În partea a patra îți voi face o surpriză. Va urma…]

Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃

Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – Ultimul Padişah – Partea a treia