Ultimul Padişah - Partea a patra

[Articol apărut în „Der Spiegel” la 4 august 2014. Aceasta este partea a patra. Tot ce este scris în parantezele drepte, îmi aparţine, sunt comentariile şi divagaţiile mele la articolul care, cum am mai spus, nu pare extrem de obiectiv.]

One-Man State: Presidential Election Set to Seal Erdogan’s Supremacy

de Hasnain Kazim şi Maximilian Popp
[Partea a IV-a. Pentru Partea I, Partea a II-a şi Partea a III-a, dă click pe linkurile aferente, fiecare se va deschide tot în această pagină]

Erdoğan i-a zugrăvit ca fiind coloana vertebrală a „statului adânc” (derin devlet) şi a promis că va investiga crimele pe care le-au comis. În anii ’80, membri acestui „stat adânc”, au răpit inamici ai statului, parţial cu acoperirea guvernului, însă nimic din toate acestea n-a fost menţionat în actul de acuzare adus Ergenekon-ului. În schimb, investigatorii îi dădeau înainte cu presupusele planuri de atac. Acuzaţiile lor se bazau pe declaraţii ale unor martori anonimi şi pe documente cheie, care s-au dovedit adesea a fi nişte falsuri. Sute de ofiţeri, academicieni şi jurnalişti au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.

Ergenekon, organizaţia care nu există ?!?

[sursa]

„Acuzaţiile erau evident inventate în întregime,” spune Rıza Türmen, fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. „Erdoğan’ n-a avut de gând niciodată să-i condamne pe criminali din „statul adânc”. Procesele au fost declanşate pentru a-şi elimina criticii.” Între 2001 şi 2011, în lume au fost arestaţi 35.000 de oameni suspecţi de terorism; din aceştia, 12.897 au fost arestaţi doar în Turcia.

[Din păcate, fostul magistrat vorbeşte acum de pe poziţia de parlamentar în opoziţie, căci este deputat de Izmir.]

„Procesul Ergenekon i-a dat lui Erdoğan senzaţia că e omnipotent”, spune fosta lui confidentă, Nazlı Ilıcak. „De atunci, se crede deasupra legii.” Unii politicieni se relaxează şi devin mai încrezători pe măsură ce au reuşite mai multe, însă Erdoğan a devenit furibund, beat de putere.

Următoarea mişcare a fost să-l atace pe cel mai apropiat aliat, Fetullah Gülen, care a fugit în Statele Unite în timpul regimului militar din 1999. Gülen i-a garantat premierului sprijinul din partea votanţilor dreptcredincioşi, iar în schimb, Erdoğan a protejat afacerile comunităţii auto intitulate Mişcarea Gülen. Erdoğan n-ar fi putut să controleze procesul Ergenekon fără ajutorul Mişcării, care şi-a infiltrat membrii în poziţii importante din justiţie. Însă după ce a câştigat alegerile parlamentare din 2011, Erdoğan a vrut să se separe de ei, deoarece nu mai voia să se conformeze într-una la cererile lor de poziţii şi contracte de afaceri. În toamna lui 2013, a pornit un joc de putere, a anunţat că intenţionează să închidă centrele Gülen de învăţământ.

[sursa]

La puţin după asta, poliţia a arestat mai mulți politicieni AKP, oameni de afaceri şi pe fii a trei miniştri, toţi bănuiţi de corupţie. Anchetele erau conduse de procurori aliniaţi se pare, la Mişcarea Gülen. Acesea s-au extins în aşa măsură, încât până la urmă l-au inclus şi pe fiul lui Erdoğan, Bilal.

Deşi Erdoğan a înlocuit jumătate din cabinet, a refuzat să investigheze scandalul. S-a comportat ca şi cum n-ar fi colaborat niciodată cu Gülen. Această primăvară, după ce o parte din acuzaţii în procesul Ergenekon au fost eliberaţi, Erdoğan a caracterizat acest proces drept un complot al Mişcării Gülen împotriva armatei.

Persecuţia Opoziţiei

Acum unsprezece ani, Erdoğan şi-a început mandatul cu promisiunea că va democratiza Turcia. Într-adevăr, a abolit pedeapsa cu moartea, a liberalizat dreptul penal, le-a permis studentelor şi angajatelor guvernamentale să poarte baticuri şi le-a garantat creştinilor şi evreilor mai multe drepturi decât aveau.

[Turcii, fiind un stat laic garantat de Constituţie, au făcut ca-n Franţa la un moment dat, au interzis populaţiei orice manifestare religioasă în public, în asta erau incluse purtarea la vedere a oricărui simbol religios, aşa cum erau cruciuliţele creştinilor sau cearşafurile pe cap ale femeilor musulmane, mă rog, baticurile. Erdoğan a anunţat că-i o exagerare şi a declarat că nimeni nu-i obligat de lege să-şi ascundă credinţa, că ar fi absurd. S-au făcut multe „mese rotunde” şi talk show-uri care-l acuzau de islamificare, deoarece era evident că nu pentru cruciuliţele celor câţiva creştini, sau pentru yarmulke şi patru-cinci perechi de zulufi lăsaţi să se vadă de sub câte-o pălărie a făcut-o. Prostii. Eu am considerat-o o diversiune. Am văzut la TV5-ul franţuzesc o asemenea emisiune, despre exercitarea laicismului în Franţa, iar ca reprezentantă „musulmană”, nu era vreo mahgrebină, ci o turcoaică de la Radikal, chiar fără cearşaf. Mă impresionase atunci că vorbea foarte coerent, dar mirosea a aranjament aşa-zis kemalist…]

Însă, în loc să reformeze instituţiile, le-a umplut cu proprii lui oameni. Iar la fel ca kemaliştii dinaintea lui, a folosit abuziv justiţia, serviciile de informaţii şi poliţia, pentru a-şi elimina criticii. Erdoğan le-a dat celor de la MIT [Milli Istihbarat Teşkilatı, Organizaţia Naţională de Informaţii], agenţia domestică de informaţii, puteri aproape nelimitate, astfel că aceştia pot asculta telefoane fără decizie judecătorească şi pot accesa orice informaţie de la agenţii guvernamentale şi companii particulare.

Cei care se opun guvernului, sunt persecutaţi ca duşmani ai statului. De câteva luni încoace, sute de procurori, judecători sau ofiţeri de poliţie care au căzut în dizgraţia guvernului au fost transferaţi. Jurnaliştii care conform rapoartelor, au criticat guvernul, au fost arestaţi sau concediaţi. Studenţi care au fluturat nişte bannere în care reclamau libera educaţie în timpul unui discurs al lui Erdoğan, au fost arestaţi şi acuzaţi de apartenenţă la o organizaţie teroristă. Twitter, Facebook şi YouTube au fost în repetate rânduri blocate.

[Asta-i o exagerare de largi proporţii, de persoană care scrie după ureche. Am fost şi eu revoltat la rândul meu, de YouTube, de myspace, în fine, nu am auzit nimic de Facebook. Erdoğan a interzis Twitter pentru o scurtă perioadă, dar a fost o mişcare greşită, nu faci aşa ceva indiferent de criticile care vin, chiar dacă i-am înţeles motivaţia. YouTube era închis dinainte de Erdoğan, iar el l-a lăsat închis pentru diverse motive. Făcea pe democratul şi a spus o dată ceva în genul: „Ce dacă-i închis YouTube, şi eu dacă mă uit, folosesc un proxy!”]

„Pentru a-ţi atinge nişte scopuri politice, în Turcia sunt uneori necesare metode mai puţin subtile, altfel decât în Europa”, spune politicianul AKP Osman Can, în apărarea comportamentului autoritar al guvernului.

Lui Erdoğan se pare că nu-i mai pasă de opinia din celelalte ţări europene. În contrast cu începuturile sale ca premier, când încă mai cocheta cu perspectiva de aderare la UE pentru a limita puterile armatei, acum nu mai depinde de Bruxelles. Entuziasmul pentru Europa s-a mai topit şi în rândurile populaţiei, mulţi turci simţindu-se frustraţi de afirmaţiile cu jumătate de gură despre accesul la aderare venite din partea UE. Dacă acum zece ani, 73% din populaţie era în favoarea aderării la Uniune, acum, doar 44% o mai sprijină. Europa este o perdantă şi se îndreaptă către dezastru, spune astăzi consilierul şef al lui Erdoğan. Turcia, adaugă el, este pe cale de a deveni o super putere şi va fi în curând pe acelaşi nivel cu China şi Statele Unite.

Criza Gezi Park

La origine, parcul din Piaţa Taksim nu era decât o notă de subsol în planurile măreţe ale lui Erdoğan. Premierul vrea să construiască la Istanbul un al treilea aeroport, care să fie de trei ori mai mare decât aeroportul de la Frankfurt; un al treilea pod peste Bosfor, care să aibă picioarele cele mai înalte din lume şi o moschee cu cele mai înalte minarete din lume. Mai există un plan de a construi un canal între Marea Marmara şi Marea Neagră, un plan atât de absurd şi de costisitor încât şi guvernul l-a considerat un „proiect nebun”. Aceste proiecte ar fi motoare importante pentru sectorul construcţiilor, dar mai mult decât atât, ar fi monumente închinate lui însuşi. Iar astea par a se fi împiedicat de un parc micuţ şi nici măcar atractiv, care trebuia să cedeze locul unui centru comercial.

[sursa]

Sute de mii au umplut străzile Istanbulului pentru a împiedica demolarea parcului. Iar când poliţia a zdrobit brutal protestanţii cu gaze lacrimogene şi tunuri de apă, protestul s-a transformat rapid în revoltă. Ipek Akpınar a primit un telefon în timpul revoltei. „Doamna profesoară, ce să facem?” l-a întrebat un consilier al primului ministru. „Cum putem să-i convingem pe oameni să se potolească?”

[Surpriza pe care ți-am promis-o este o cărticică în format pdf, despre Ergenekon, întocmit de diverse organizaţii conectate cu Apărarea Drepturilor Omului, ziarul Today’s Zaman şi alţii. Va urma…]

[download id=”6244″]

Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃