[Mai jos, este continuarea articolului de ieri, apărut în publicaţia germană Der Spiegel, care se numeşte aşa cum vezi mai jos. După cum am mai spus, tot ceea ce apare în parantezele drepte, este comentariul meu, propriu şi personal, mai mult sau mai puţin subiectiv, dar mult mai puţin răutăcios decât autorii articolului. Primul este pakistanez de origine, iar al doilea este sau a fost până de curând, corespondentul Der Spiegel la Dresda.]
One-Man State: Presidential Election Set to Seal Erdogan’s Supremacy
de Hasnain Kazim şi Maximilian Popp
[Partea a II-a. Pentru Partea I, dă click pe linkul aferent, se va deschide tot în această pagină]
Erdoğan este un populist dotat, cu o figură carismatică ce are abilitatea de a câştiga mulţimile largi, însă nu are practica de a-şi atinge scopurile cu diplomaţie. La Forumul Economic Mondial de la Davos, în 2009, a părăsit scena în trombă în timpul unei discuţii în care i s-a părut că e provocat de preşedintele israelian Shimon Peres. Premierul e doar un „tip din Kasımpaşa”, e mai „apucat”, spun consilierii lui ca să îl scuze. Cei care-l votează însă, îl adoră tocmai pentru asta. El este modelul lor, mulţi turci ar vrea să fie ca el: confident, dominant şi neînfricat.
Premierul pune însă mare preţ pe supunere şi loialitate. [Nu mi-a plăcut cuvântul „obedienţă” în acest context.] El i-a rămas de exemplu loial frizerului din tinereţe, şi al cărui fiu este încă frizerul lui, iar poza lui Erdoğan atârnă cu mare cinste în frizeria lui Ayhan din Kasımpaşa. „Tayyip nu şi-a uitat rădăcinile,” spune Ayhan, care va vota la aceste alegeri prezidenţiale cu Erdoğan. „Tayyip ne face să fim mândri de Kasımpaşa, de ţara şi religia noastră.”
Erdoğan Reformatorul
Înainte ca Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) să ajungă la putere, în Kayseri trăiau aproape jumătate de milion de oameni. Astăzi, populaţia oraşului care este epitomul succesului economic turcesc a crescut mai mult de două ori. Este centrul „Tigrilor Anatoliei”, un grup de oraşe în plină dezvoltare care reprezintă sursa prosperităţii turceşti din ultimii ani. Oraşul se află la poalele vulcanului [nu mă pot abţine, să nu mă gândesc la Malcolm Lowry] stins Erciyes, de 3.916 metri înălţime. Au fost deschise un nou complex cu telescaune, pârtii de schi şi un nou restaurant pe creasta înzăpezită şase luni de zile. În centrul oraşului sunt reţele de fast-food-uri [păi cum să nu, MacDonald’s şi Burger King la tot pasul, sunt pentru pakistanezi simbolul prosperităţii] şi filiale ale marilor brandurilor de modă europene. În faţa vilelor din cartierele rezidenţiale sunt parcate numai Mercedes-uri, BMW-uri şi SUV-uri.
Au răsărit sute de firme noi, inclusiv de textile, fabrici de maşini sau corporaţii internaţionale, cum ar fi Boydak Holding, care cuprinde o bancă, o fabrică de cabluri şi cel mai mare fabricant turcesc de mobilă, Istikbal. În teorie, toate paturile, dulapurile de perete şi bucătăriile din Turcia, sunt fabricate la Kayseri. Multe companii europene îşi fabrică produsele aici.
„Kayseri este Şvabia turcească”, spune Şafak Çivici referindu-se la harnica şi prospera regiune din sud-vestul Germaniei.
„Oamenii sunt cumpătaţi, muncitori şi modeşti.” Deşi crescută la Stuttgart, antreprenoarea de cincizeci de ani s-a decis să se întoarcă în ţara părinţilor ei. În 1997, ea şi soţul ei au pornit o afacere cu tâmplărie, care de atunci s-a transformat într-o companie cu 60 de angajaţi care produce scaune pentru Europa.
„Acesta este tot un succes al lui Erdoğan”, spune Şafak. „Înainte să vină el la putere, inflaţia era de peste 40%. Guvernele erau haotice şi corupte, coaliţiile erau tot timpul în conflict şi nu te puteai bizui pe nimic.” Mulţi dintre prietenii ei au votat pentru Erdoğan şi AKP, doar în semn de protest, mai spune ea. „De când e el pe funcţie, lira turcească e relativ stabilă şi şi-a mărit chiar valoarea.
[Păi a fost reformă monetară, şi ca să nu-i zăpăcească de cap şi pe turci, aşa cum s-a întâmplat în România, au tăiat şase zerouri la milion, astfel 1 Milion = 1 liră. În vreo trei ani s-au dezobişnuit şi ei să mai vorbească cu milioane şi miliarde.]
Înainte să vină Erdoğan, economia era controlată de elita kemalistă, însă el a deschis piaţa către afaceri din Anatolia. A privatizat mari companii de stat cum era Türk Telekom-ul, industria de petrol şi gaze, porturi şi aeroporturi. A liberalizat piaţa muncii, a reformat sistemul bancar şi a stimulat economia internă.
La începutul erei AKP, creşterea economică anuală era de 9%. Investitorii străini au injectat cam 400 de miliarde de dolari în această economie între 2003 şi 2012, comparativ cu doar 35 de miliarde de dolari în precedentele două decenii. Locuri cândva nesemnificative s-au transformat în centre industriale şi a răsărit nouă clasă de mijloc, conservatoare şi islamică, oameni şi prosperi şi religioşi în acelaşi timp. Între timp, în ţară s-au dezvoltat noi ocazii pentru populaţia săracă de la ţară, care a migrat la oraş.
Erdoğan ar vrea să vadă toată Turcia că devine cum e Kayseri, unde nu se serveşte alcool în restaurante, multe femei au baticul pe cap şi fiecare local (fabrică sau restaurant) are un loc de practicare a rugăciunilor. Performanţa se completează cu credinţa, spun rezidenţii locali, pe care sociologii îi numesc Calviniştii Islamici. Kayseri este fieful AKP, care obţine acolo întotdeauna 70% din voturi.
[La alegerile când Erdoğan a fost investit pentru a doua oară cu mandatul de prim ministru, AKP-ul a câştigat cu 70% în zone în care alegătorii votau tradiţional cu centrul-dreapta, cum ar fi CHP-ul, Partidul Republican Popular, înfiinţat de însuşi Atatürk.]
Însă Erdoğan nu mai este la fel de neatins cum era acum câţiva ani, spune Şafak. Ea nu a înţeles tratamentul lui dur aplicat protestatarilor din Gezi Park şi a jurnaliştilor care-l criticau, sau „alunecarea lui de la politicile reformatoare şi tratarea cu fundul a Uniunii Europene”. Cel mai tare atu al lui Erdoğan, economia, arată subţirel de tot. A crescut cu numai 3% în 2013 iar FMI-ul a avertizat [măi, măi] că Turcia este cea mai fragilă dintre pieţele în dezvoltare.
Succesul economic al Turciei a fost multă vreme contrazis de un deficit structural promovat de AKP. Ani de zile, Turcia a importat mai multe bunuri decât a exportat, făcând astfel datorii. Sub Erdoğan, deficitul comercial a crescut de la 16 miliarde de dolari, la 84 de miliarde în 2012. Pe lângă asta, spune Şafak, străinii au investit pe termen scurt. „Nici n-a început bine criza financiară globală, că ăştia deja-şi retrăgeau capitalul.” Din cauza asta, spune ea, dezvolatarea este aşa nesigură în Turcia. „Avem mall-uri, mall-uri şi iar mall-uri, iar construcţiile înfloresc”, spune antreprenoarea. „Ceea ce ne lipseşte însă, este o industrie solidă şi un sector robust de IT”. [Ce se mai contrazice tanti asta. A vorbit foarte mult pentru acest articol, nu ți se pare? M-am cam plictisit, aşa că mă opresc aici. Va urma…]
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – Ultimul Padişah – Partea a doua
Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog spune şi altora
[…] Hasnain Kazim şi Maximilian Popp [Partea a III-a. Pentru Partea I şi Partea a II-a, daţi click pe link-urile aferente, se vor deschide tot în această […]