Datorită faptului că nu am mai avut nicio tragere de inimă să scriu aici, pe situl românesc, de prin iunie anul acesta (2013), n-am apucat nici să spun că am văzut filmul până la urmă. Nu numai că nu m-a dezamăgit, dar chiar mi-a plăcut foarte mult. Este un film frumos, artistic, realist. Este realist nu prin înjurăturile fără perdea, prezente şi în trailer din păcate, ci prin situaţile din el. Filmul acesta nu este o parabolă. Situaţiile din acest film se petrec „sus”, la un nivel de oameni „aranjaţi”, nu neapărat prin forţele proprii, cât prin împrejurări. Este o dramă creată de o întâmplare stupidă, ceea ce oferă şi mobilul filmului. Este un film mai românesc decât Marţi, după Crăciun sau decât orice a făcut estetul Cristian Mungiu despre perioada dinainte de 1989. Nu vreau să vorbesc urât de domnul Mungiu, mai ales că am descoperit evoluţia uimitoare pe care a arătat-o cu ultimul lui film (despre care abia aştept să scriu şi eu, necontaminat de nimic din ce au mai scris lăudătorii).
În Poziţia Copilului se întâlnesc toate clasele sociale din România după douăzeci de ani de „libertate”. Clasa celor care nu şi-au pierdut niciodată poziţia dominantă, de „cremă a societăţii” („revoluţia” le-a oferit posibilitatea să nu se mai ascundă, salariaţi cu slujbe în care fostele şpăgi din perioada odiosului se percep acum sub formă de onorarii) împreună cu odraslele lor mai mult sau mai puţin răsfăţate, care au propriile lor afaceri şi „probleme” normale, mai aproape de adevărul unei societăţi sănătoase, îmbogăţiţii post decembrişti, o clasă foarte periculoasă şi lipsită de scrupule datorită judecăţii strâmbe pe care o aplică în tot ceea ce fac, funcţionarii mărunţi (poliţie, personal medical marginal), coruptibili şi uşor de manipulat, nişte ţărani, prin acest cuvânt (deloc peiorativ) rezumând modul cum vreau să numesc unele personaje care au domiciliul într-o zonă rurală şi ultima dar nu cea din urmă, cea formată din norocoşii (menajere, chelneri) cu salariul minim pe economie, care poate mai ciupesc ceva din când în când, un bacşiş, un cadou, etc.
Apare universalul conflict între generaţii, care ne arată cam cum ar sta treaba în orice familie cu un singur personaj dominant (aici, „mama” cea intrepridă şi autoritară care vrea numai binele), dacă punctul de vedere material nu ar reprezenta un factor disturbant. Totul „merge”, dar merge bine atunci când nu-ţi lipseşte, nu s-a pus problema să fie nevoie până să fie nevoie. Odrasla cea răsfăţată şi cu creierii cam zdrenţe (scuză-mi te rog, expresia), un băiat cam prost crescut dacă ţii cont cum vorbeşte cu părinţii lui (nici nu mai contează aici „dreptatea” lui), are „probleme” cu mama lui care îi „vrea numai binele” (e aproape uman dacă stai să te gândeşti), dar se amestecă în viaţa acestuia mai mult decât e confortabil, mai ales că acesta, de când nu mai locuieşte la părinţii lui, trăieşte cu o doamnă cu puţin mai mare, care are pe deasupra şi un copil cu un turc. Pe acest fond, într-o seară, când se întorcea din provincie, se ia enervat la întrecere cu un „şmecher” care, dorind doar să-i arate acestuia că este şmecher, nu l-a lăsat să-l depăşească, până când a atins viteza maximă legală pe acel drum. „Copilul” (cel din poziţia cu pricina, din titlu) nu s-a lăsat şi l-a depăşit, dar asta presupunea să depăşească viteza legală cu cel puţin douăzeci de kilometri pe oră. Ghinionul este că a ajuns la o intersecţie unde i-a apărut un copil în faţă, care vorbea la telefon. Nu era trecere de pietoni, copilul era atent la telefon, şoferul preocupat doar de depăşire nu ar fi avut ce face nici dacă avea viteza legală, aşa că l-a izbit pe puştiul neatent şi probabil l-a omorât pe loc.
De aici, porneşte filmul care ne arată personajele şi cum se manifestă ele în România europeană, post-revoluţionară. Situaţia nu era neagră cu totul, dar s-a lăsat cu morţi. Nu se insinuează că mortul era şomerul de mâine, pe când odrasla din Audi era totuşi un copil bun şi singur la părinţii lui, „aranjat” cu firma lui, mai util societăţii în ea, nu după gratii. Dacă ar fi avut viteza legală, probabil ar fi ieşit chiar basma curată. De vină era doar copilul care a traversat pe autostradă neatent, dar fiind prea mic, se poate oare considera vinovat în mod absolut? Deloc. Soartă pură. Aşa că, poliţiştii (ca nişte simpli funcţionari), vizibil intimidaţi de personalitatea doamnei scenograf/arhitect/mamă, au sugerat calea de urmat, ceea ce presupunea aranjamente mai dubioase şi mult mai flexibile decât legea în sine. „Şmecherul” cu care s-a întrecut odrasla trebuia determinat să-şi schimbe declaraţia, să consemneze o viteză mai mică cu douăzeci de kilometri pe oră decât cea legală, aceasta permiţându-i celui care a comis accidentul, să declare viteza lui ca fiind viteza maximă admisă de lege, în consecinţă diminuându-i considerabil vinovăţia, aproape anulând-o de fapt. Trebuia „aranjat” şi expertul care trebua să studieze maşina, şi trebuiau convinşi părinţii copilului accidentat să nu dea în judecată odrasla. De aici, te las pe tine să vezi filmul.
Un film frumos făcut şi frumos jucat, mai ales de Luminiţa Gheorghiu în rolul mamei şi de Vlad Ivanov în rolul „şmecherului” (se putea altul mai bun?)
Mai joacă (că trebuie, aşa e scenariul) Bogdan Dumitrache în rolul „copilului” cel slobod la gură, Nataşa Raab, „tanti”, mătuşica doctoriţă şi la fel de plină de relaţii „peste tot” a odraslei, nu mai ţin minte a cui soră este ea, a mamei Luminiţa Gheorghiu, sau a tatălui, Florin Zamfirescu, medic la rândul lui, în fine, foarte diferit de ăia de la cabinetul medical de pe lângă circa de poliţie de pe raza căruia s-a produs accidentul. Mai joacă mult titrata şi exotica Ilinca Goia, evident în rolul iubitei lui „Barbu”, odrasla, şi, de reţinut, Mimi Branescu, foarte bun în rolul sectoristului şef. Mai joacă Adrian Titieni, în rolul tatălui ţăran al copilului izbit cu maşina de „Barbu”, odrasla mamei Luminiţa Gheorghiu.
…o radiografie a „high-class-ului” românesc contemporan…
– cinemagia.ro
(Citat nesemnat, altfel aş fi preferat să spun numele autorului, nu al sitului)
Mai jos este trailer-ul oficial al filmului Poziţia Copilului (Child’s Pose), un film de 112 minute de anul acesta, în regia lui Călin Peter Netzer şi cu un scenariu scris de acesta în colaborare cu Răzvan Rădulescu.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2013 Ipoteze despre concluzii – Poziţia Copilului
Dcnews spune
Cred ca pozitia copilului este unul din filmele romanesti bune, care au fost realizate dupa `90. In rest, multe aiureli si multa reclama.