Am avut prilejul să trăiesc in preajma unui om care ştia sute de bancuri. Avea câte o gluma în orice situaţie, şi nu se repeta prea mult. La mese, el era sufletul acelei reuniuni. Avea talentul să reteze din faşă orice tentativă de artificializare a situaţiei. În prezenţa acestuia, o „discuţie” la masă, ca cea prezentată de premiatul nostru la Cannes în filmul lui de „amintiri”, amintiri din epoca de aur he he, nici nu avea cum să aibă loc. Politicul, situaţia, erau ridiculizate şi eliminate. Rămânea esenţialul, viaţa, exprimarea talentelor. Şi toată lumea râdea, probabil mai atentă atunci. Căutând „bancuri” pe net, găsesc atât de rar ceva ce n-am mai auzit, zâmbesc, căci nu găsesc multe din cele „bune” pe care le-am auzit, mai adaptez. Eu adaptez. O fază este transformarea bruscă a miliţienilor în poliţişti. Bancurile cu miliţieni aveau savoarea tocmai în faptul ca ei erau „miliţieni”, nişte tipi mai simpluţi care erau duşi în coloană la liceu pentru a fi „şcolarizaţi” in două-trei săptămâni, se numea „comasat”. La şcoala lor de miliţie, erau istruiţi. „Instruiţi” de cei care-i plăteau, să uite. Şi, datorită acestor evenimente venite asupra lor, produceau în viaţa de zi cu zi motivaţia bancurilor respective, la care se râdea cu lacrimi, pentru că erau adevarate.
Un exemplu, cu Bulă, la spital. Se face un experiment, cu creierul lui Bulă. Înainte de operaţie, mama, tatăl şi doctorul, îl întreabă: „Cine suntem noi?”. Bulă zâmbeşte şi răspunde: „Tu eşti, mama, tu eşti tata, iar dumneata eşti domnu’ doctor.” La operaţie, i se îndepărtează o jumătate din creier. La întrebarea „cine suntem noi?”, Bulă zâmbeşte şi răspunde: „Tu eşti mama, tu eşti tata, iar dumneata eşti domnu’ doctor”. La o nouă operaţie, i se îndepărtează şi cealaltă jumătate. Se aşteaptă cu nerăbdare revenirea lui Bulă. Acesta se trezeşte. Mama zâmbitoare, îl întreabă, „ne cunoşti, băiatul mamii, cine suntem noi?” Bulă se-ncruntă şi zice: „Tu, tu şi tu! Buletinele la control!”
E grav. Că de la eliberarea României de odioasa dictatură şi sinistra ei soţie, nu s-au schimbat prea tare lucrurile în fapt. Miliţienii, au fost înlocuiţi de poliţişti, iar bancurile au rămas, aproape toate. E grav, căci se plăteşte mult mai mult cu „instruirea” noilor poliţişti, datorită normelor, aceştia trebuie să „arate bine, să facă frumos” şi să fie mai eficienţi în aplicarea planului de spălare a creierelor întregii populaţii. E chiar „examen de admitere”, la care se reuşeşte însă, cu şpaga de rigoare. Altfel, salariile lor sunt la fel de mari, comparativ vorbind, iar ei la fel de lacomi. Oricum vor mai mult. Ca-n America. Diferenţa e că acolo, tot comparativ, salariile celor cu „ordinea publică” (încearcă să te gândiești atent la ce tocmai am spus), sunt mai mici. Serpico, filmul, e după un caz real, care spune foarte mult. Nu explic ce spune. Înţelegi singur(ă), asta este esenţial. Se fac din ce în ce mai rar asemenea filme. Poliţistul are ocazia să tragă legal cu pistolul. La fel şi jandarmul. Pe-aici prin jurul meu, dacă spui bancuri cu poliţişti, eşti arestat. Nici nu încerc să spun. Dacă aş adapta în bancuri cele câteva situaţii evident hilare la care am fost martor, n-ar râde nimeni. Planul reuşeşte dragi tovarăşi. Pe curând.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2009 Ipoteze despre concluzii – Pas Alergător
