Am citit „My Name Is Red” al lui Orhan Pamuk, acum câţiva ani. A demarat greu, nu mergea uşor, e o scriitură „poticnită”. Apoi m-a „prins” şi mi-a plăcut. Nu mi-au plăcut în schimb, declaraţiile lui în presă. Eu citeam atunci Radikal, un ziar care nu are o vânzare de tabloid, este mai „bogat” în ştiri, mai stufos, are suplimente „culturale” şi se ocupă şi de evenimente din afara Turciei, fiind şi mai scump. În plus, nu prea are greşeli de tipar. Nu din chiţibuşărie o spun, dar multe altele nici nu dau importanţă acestui detaliu, mă izbesc pe mine ca „străin” şi probabil nu sunt singurul. E totuşi neimportant. Prin ’97-’98 l-am cunoscut absolut întâmplător pe Etyen Mahçupyan, un jurnalist de la Radikal (atunci) care a scris şi un scenariu de film premiat pe la ei pe acolo, aşa am ajuns eu să citesc ziarul ăla, deşi nu mai avem aceleaşi „vederi”. Nu există în toată Turcia vreo publicaţie serioasă cu care să-mi identific opiniile. Există nişte tentative de comics-uri care se apropie de ceva mai „serios” în acel mod neserios pe care-l avea cândva Caţavencu (sau Academia Caţavencu, nici nu mai ştiu), dar sunt pe cale de dispariţie.
Presa în Turcia nu este „liberă”. Armeanul Ștefan Timidul (mahçup, adică timid, cu sufixul armenesc „ian”, cum e şi firesc) nu s-a înţeles nici el cu ei, cu cei de la Radikal şi a migrat la polul opus, Zaman, o publicaţie para-islamică foarte favorabilă actualului Prim Ministru.
[sursa]
În fine, cochetam cu cărţile lui Pamuk (à propos, am citit „My Name Is Red” în engleză, abia prin 2001, la câteva luni – un an, de la apariţie) mă tot „împiedicam” de el prin librăriile de carte „străină” de pe Istiklal sau de prin Bakırköy, mă făcuse foarte curios. Probabil a vrut să devină un Rushdie turc, nu sunt sigur, faţă de acesta, el a luat totuşi Nobel-ul pentru literatură, fiind în acelaşi timp cel mai bine vândut scriitor turc la ora asta. La ora aia, la ora la care mă refer când mi-a atras atenţia din nou, face o declaraţie absolut bombastică, Malraux-iană în Radikal, şi anume că „Turcia va fi în Uniunea Europeană sau nu va fi deloc”, nu cu sensul că „vor turcii, nu vor, UE îi va alipi cu japca”, ci, cu sensul că „dacă guvernul nu face toate eforturile pentru a re-începe negocierile de aderare a Turciei la UE, ţara se îndreaptă spre o mare nenorocire”, va fi uitată probabil de turişti, sau atacată din nou de forţele anti-otomane, el explica acolo nişte chestii, destul de retoric. I-am dat o bilă neagră. Turcia îmi plăcea aşa cum era, nu mă împăcam eu la vremea aia cu vreo eventuală „alipire”, „aderare” sau „anexare”. Nu mai spun acum, de ce. La puţin după aia, a mai „militat” puţin despre „genocid”-ul armenilor şi de uciderea kurzilor în masă pe timpul Imperiului Otoman, asta aducându-i atenţia în exces a autorităţilor, dar mai ales a presei internaţionale. De tradus, era tradus, mai ales în engleză. Eu l-am citit în engleză, tocmai pentru că am vrut să văd efectul pe care-l produce asupra unui străin. Să continui. Încă de pe atunci el cocheta cu ideea de „Nobel”. Când cu procesul care i s-a intentat (la fel ca şi lui Erdoğan la vremea lui, de „anti-turcism”, ca să fiu mai scurt) imediat aproape, a declarat că „statul nu-l ajută, nu-i încurajează nominalizarea pentru Nobel, nu-i face lobby”. Între timp cică, boborul „revoltat” de declaraţiile lui împotriva turcimii şi a spiritului turc, îi ardea cărţile în pieţele publice şi protesta împotriva lăsării lui Pamuk (care înseamnă „bumbac”) în libertate. Bineînţeles că din afară au început să se facă presiuni, era destul de clară direcţia de unde veneau (voi spune imediat ce m-a făcut să scriu acest articol) şi toate „învinuirile” care i-au fost aduse, au fost retrase. Ce chestie, turcilor le este încă mai bine în afara Uniunii, iar Pamuk a obţinut Nobel-ul pentru literatură (în 2006). De atunci, Pamuk este o mândrie naţională, iar Rushdie, fără să fie citit, este „măgarul ăla păcătos care scrie împotriva Profetului”. Aşa-i la ei.
[sursa]
Ultima gogonată a lui Pamuk este scrierea unei scrisori împreună cu alţi cinci „confraţi” (Alfred Grosser, David Grossman, Claudio Magris, Boualem Sansal şi Martin Walser), foarte „dură”, adresată lui Bashar al-Assad.
„Încetează! Nu mai lua ajutor de la China şi Rusia! Lasă ţara în pace şi pleacă! Dacă nu o faci, vei sfârşi ca Saddam Hussein şi Gadhafi! Dă-ţi demisia şi începe negocierile către o tranziţie spre alegeri libere sub umbrela Naţiunilor Unite! Tocmeşte-te pentru plecarea ta şi a familie tale, la fel ca Saleh cel viclean (fostul Preşedinte al Yemen-ului), care a scăpat! Ai o singură altă soluţie pentru tine, dar nefericită pentru familia ta: MOARTEA, ca Saddam Hussein sau Gadhafi, ori viaţa într-o celulă de la Haga!”
Bravos domnule Orhan Pamuk! Înţelepţeşte ai grăit! Jos Dictatura Siriană! (Ar trebui să vezi Dictatorul lui Sacha Baron Cohen!). Somn uşor, dragi tovarăşi.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2012 Ipoteze despre concluzii – Orhan Pamuk
