Mi-a plăcut un articol apărut în Der Spiegel, la 4 august, despre cel care este astăzi noul preşedinte al Turciei, ales cu scrutin popular, nu cameral, aşa cum se întâmpla până acum, regulă lăsată cu limbă de moarte de cel considerat creatorul Turciei moderne, şi anume Atatürk („Părintele Turcilor”). Mi-a plăcut că-i complex şi destul de cuprinzător, dar este şi foarte părtinitor, ceea ce contravine părerilor mele actuale despre Recep Tayyip Erdoğan. Mie a început să-mi placă de-abia acum, când s-a făcut „rău”.
Am observat că eu l-am numit „sultan” pe Preşedintele Erdoğan fără să fi văzut în Der Spiegel. Articolul mi-a plăcut atât de mult, încât am să-l traduc şi am să-l comentez pe bucăţele şi pe sărite, căci sunt multe divagaţii care n-au importanţă. Are peste patru mii de cuvinte, poate nu ai răbdare să-l citești dintr-o dată. Am să-l comentez, chiar dacă mă repet.
One-Man State: Presidential Election Set to Seal Erdogan’s Supremacy
de Hasnain Kazim şi Maximilian Popp
Ţintaşii stau pe poziţii pe acoperişuri, în timp ce elicoptere dau ocol pieţii pline de oameni care agită steaguri cu semilună. Au venit cu miile de la Istanbul, Ankara şi Marea Neagră, în orăşelul Yozgat din Anatolia Centrală. Au aşteptat ore în şir în caniculă, pentru a-şi aclama liderul. Îi scandează numele pe fondul cântecului de campanie care sparge difuzoarele: „Recep Tayyip Erdoğan, omul poporului.”
Când premierul apare pe scenă, femeile cu baticuri pe cap izbucnesc în lacrimi şi bărboşii cad în genunchi. Erdoğan îşi ridică mâinile şi ţipă: „Suntem fraţi şi surori? Suntem turci?” Mulţimea răspunde: „Tayyip, ne dăm şi viaţa pentru tine!” Este drept că în Turcia e campanie electorală acum, dar asta nu explică entuziasmul. Erdoğan şi-a descris campania ca pe un război de eliberare. Iar votanţii săi, de la care speră să-l facă preşedinte, sunt armata lui.
„Războiul de eliberare” a fost sintagma cu care Mustafa Kemal, devenit Atatürk s-a referit la campania împotriva aliaţilor din Occident, care a dus până la urmă la proclamarea Republicii Turce. Erdoğan s-a plimbat în această campanie electorală, peste tot pe unde s-a purtat acel război.
Ca un Atatürk modern ce se crede, mugeşte în microfon: „Nu vom lăsa nicio forţă din afară să vătămeze Turcia!” El se referă la studenţii care au ocupat Gezi Park în Istanbul, la opoziţia laică şi la Europa.
[Vai ce răutăcios e făcut articolul, de un pakistanez şi un băieţel care este sau era corespondentul de la Dresda! În parantezele drepte sunt comentariile mele. Articolul e tradus din germană în engleză, iar eu din engleză îl adaptez la română, numai că războiul de „eliberare” la care se referă autorii, este de fapt de „independenţă” – Istiklal Savaşı]
Erdoğan, la vârsta de şaizeci de ani, este la putere de unsprezece ani. Pentru că nu mai poate să fie prim ministru după trei termene în această funcţie, acum are ca scop să devină preşedinte la alegerile din 10 august. Ideal, i-ar plăcea să devină conducător pe viaţă, ori cel puţin până în 2023, când va fi aniversarea a 100 de ani de la proclamarea Republicii Turce. El pomeneşte de multe ori anul 2023, care are un loc de cinste în afişele lui electorale.
[Iar sunt răi, păi dacă se alege şi a doua oară, căci are voie, va fi preşedinte până în 2024, dacă nu-l omoară careva până atunci.]
Turcia a trecut prin schimbări enorme sub presiunea lui, de la o naţiune în criză, a ajuns o putere în zonă. Şi el, Erdoğan, s-a schimbat, de la un fundamentalist religios la un reformator democratic, care a luat puterea elitelor, a dezlănţuit un boom economic şi a ridicat din sărăcie majoritatea conservatoare şi religioasă, dându-i voce politică.
Dar el s-a făcut din ce în ce mai autoritar cu fiecare victorie electorală. A reprimat protestele şi i-a arestat pe critici, implemenzând gradat valorile morale islamice. Reformatorul s-a transformat în patriarh; speranţa ţării a devenit un pericol. [unde văd ăştia aşa un pericol?] Când îşi ia rămas bun de la susţinătorii lui din Yozgat, dă din cap către Frăţia Musulmană [am să revin eu şi la ăştia, care la fel ca Hezbollah-ul, n-au ce căuta în Turcia] pe care îi salută cu patru degete şi spune: „Misiunea noastră e abia la început”.
Pentru a înţelege ce îl motivează pe Erdoğan, ce doreşte şi unde vrea să-şi ducă ţara, ajută puţin să privim în urmă, la cum s-a căţărat el la putere. În continuare, este povestea transformării lui.
Înălţarea
În cartierul portuar Kasımpaşa din Istanbul, uşile nu se mai ţin în ţâţâni iar pe sub poduri sunt numai aurolaci. [Kasımpaşa nu-i cartier „portuar”, sunt nişte pontoane pe-acolo, e la Cornul de Aur, dar dacă le-a plăcut ăstora să fie mai plastici, e treaba lor. Am mai întâlnit astfel de confuzii la occidentali, Karaköy cu Yeniköy şi altele.] Acesta este cartierul în care a crescut Erdoğan şi în care-şi are rădăcinile. Adolescentul Erdoğan era un „negru”, un outsider, iar Ahmet, tatăl lui, era barcagiu pe Bosfor. Tânărul a învăţat să dea din coate de la o vârstă foarte fragedă. Vindea simiţi pe stradă şi se spune că era tare în gură dacă cineva încerca să-l înşele. Bătrânii din cartier şi-l aduc aminte ca pe un tânăr nervos. Un tip spunea că Tayyip nu se dădea înapoi niciodată de la o bătaie şi se suia pe geamie şi recita versuri din Coran [ce legătură văd ei între una şi alta? Care „bătrâni? Mai trăiesc?]
Erdoğan a fost atacant la Erokspor, clubul local de fotbal. A făcut şcoala de imami (Imam Hatip înseamnă „imam predicator”), a studiat finanţe şi a fost şi contabil la o fabrică de cârnaţi. Apoi s-a înscris în partidul islamist Refah (al „afluenţei”), unde a cunoscut-o pe viitoarea lui nevastă, Emine. A ajuns în vârf până la patruzeci de ani, când a fost ales primar al Istanbulului. Elitele îl dispreţuiau, însă el a fost un primar eficient, a dezvoltat transporturile publice, a îmbunătăţit reţeaua de apă şi a curăţat străzile, păstrându-le aşa.
De când era tânăr, era obsedat de putere. Dispreţul pe care simţea că i-l arată clasa de mijloc secularistă încă de la începutul carierei, îl motiva dar îl şi amăra.
„Erdoğan are vlaga şi ambiţia unui outsider” spune avocatul Turgut Kazan, care-l cunoaşte pe premier de mulţi ani. „Ca politician, Erdoğan a rămas şi acum, doar un bătăuş”.
Oamenii din Kasımpaşa sunt săraci dar mândri, şi aşa este şi Erdoğan. „Uitaţi-vă la el cum calcă şi cum vorbeşte, asta-i curat Kasımpaşa” zic localnicii. Dar fiind mândru, lui i se pare că orice critică adusă guvernului este o insultă la persoană şi o provocare pentru a riposta. Erdoğan îi pedepseşte şi persecută pe cei care-l dezamăgesc.
[Continuarea, în postarea următoare. Probabil ar trebui să-i zic cu Ponta şi Voiculescu, căci astea-s „fierbinţi” prin România, dar este timp. Aveam pregătit ceva cu Ponta de cel puţin o săptămână. Astea cu alegerile de la turci sunt proaspete, şi nu numai alegerile, dar mai sunt şi altele… plimbarea „libertăţii” ce gogomănie!]
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – Mai multe despre noul sultan
Acesta este primul presedint ales cu scrutin popular in Turcia?
Da.