Am citit de curând Istanbul, cartea autobiografică a lui Orhan Pamuk şi mi s-a făcut dor de oraşul ăsta fermecat. Este o carte care începe frumos şi se termină frumos, altfel, mijlocul m-a cam plictisit, pentru că aşa e el, Orhan Pamuk, preţios şi contrariant. El descrie acolo nişte locuri pe care am călcat şi eu, şi din care pe unele le iubesc şi eu la rândul meu. Autorul începe cu copilăria lui de pe malul Bosforului şi continuă cu istorie şi melancolie. Trebuie să ştii că istanbulezii sunt melancolici. Unii, care poate n-au fost niciodată la Istanbul, îl consideră scriitorul reprezentativ al oraşului, comparându-l cu ceea ce James Joyce este pentru Dublin, sau Lawrence Durrell pentru Alexandria. Pentru străinătate, chiar asta este, căci cartea lui este cea care a fost tradusă şi vândută în America, nu cele ale autorilor descrişi de Pamuk în ea.
[sursa]
Orhan Pamuk face parte dintr-o familie burgheză. O spun cu toată obiectivitatea, nu peiorativ. O spune el, destul de modest. A avut o copilărie fericită. Bunicul lui a prosperat fabricând sfoară de cânepă şi menţinând contracte foarte avantajoase, acumulând o avere fabuloasă. Tatăl şi unchiul lui au încercat şi altceva, dar nu au reuşit decât să o subţieze. Din spusele autorului, reiese că era atât de impresionantă încât nu aveau cum să cheltuie chiar totul. Nu i-a lipsit nimic, de la dădacă, servitoare şi valet, care făcea şi pe şoferul, până la posibilitatea de a studia mai bine şi de a avea doar de ales ceea ce voia să facă mai departe. A şi pictat, visa să ajungă un mare artist.
Familia primei lui iubite a trimis-o pe aceasta la şcoală în Elveţia pentru a preveni un eventual viitor dezastruos pentru fată: artiştii plastici nu erau prosperi şi sfârşeau prin a deveni doar nişte alcoolici. Copii cam visau să fugă de acasă, dar fata îşi iubea tatăl mai mult şi era mai pragmatică. El, după terminarea liceului american (Robert Coleji), a început să studieze arhitectură, de care s-a plictisit. A renunţat la studii în anul al treilea, pentru a se apuca de scris. Bine a făcut. A absolvit până la urmă ceva jurnalism, la Universitatea din Istanbul, deşi nu cred că mai avea importanţă pentru viitorul lui.
[source]
Citesc acum Muzeul Inocenţei, care pare scris foarte frumos (spun „pare” pentru că n-am terminat-o încă). Eu consider muzeul în sine o extravaganţă, dar care lui i se potriveşte. El este foarte versatil, iar Muzeul… este probabil cea mai bună carte de până acum. Observ că şi acesta are influenţe autobiografice, deoarece am întâlnit nu numai cartierul şi străduţele în care a trăit el, dar păreri întregi exprimate în Istanbul şi puse în gura personajelor. Interesant, apare chiar el ca personaj secundar. Scena se întâmplă la o petrecere de logodnă la Hilton, unde se găsea probabil tot alcoolul „străin” din oraş, cea mai mare cantitate fiind cumpărată de pe piaţa neagră. Turcia trecea printr-o altă „criză” economică, dar asta nu îi afecta esenţial pe cei din clasa lui socială. Ei erau cumva deasupra spiritului local, ei erau europeni. Frumos, numai că asta nu îi ajută pe turci ca popor. Ei pot fi „europeni” acolo la ei, mai prosperi decât „europenii” din România.
[source]
Mă întreba un patron de crâşmă, greşit numită meyhane (care înseamnă de fapt „tavernă”, iar ea nu era nici sărăcăcioasă şi nu se afla nici la un subsol), acum câţiva ani, dacă românii beau şi ei alcool, aşa, ca turcii. I-am răspuns că acum cincisprezece-douăzeci de ani, probabil că românii în cel mai bun caz fumau ca turcii, dar de băut, diferenţa era mult mai mare. M-am gândit uitându-mă în jur – eram singurul consumator care avea o bere în faţă, iar la altă masă mai erau doi care gustau din meze şi beau moderat rakı, restul aveau numai sucuri sau ceai – că românii, la vremea la care m-am referit, beau într-o singură zi, cam cât tot alcoolul existent în Turcia atunci. Nu mai e cazul acum, dar asta nu înseamnă că sunt mai „serioşi”.
Istanbul, η πόλη („Oraşul”), cum îl numesc grecii care trăiesc acolo şi nu visează să se întoarcă în patria mumă, este cu adevărat fermecat. Este un oraş cosmopolit, plin de turişti în toate anotimpurile, iar iernile nu sunt prea aspre. Cu relieful lui pe şapte coline (Yedi Tepe Istanbul), cu comerţul înfloritor, continuu şi o industrie prezentă, care nu s-a mutat în China încă‚ cu o poziţie strategică de invidiat, este un oraş al trecutului, prezentului şi viitorului. Cartea este foarte frumoasă şi îi iartă toate păcatele lui globaliste, sau mai bine zis „globalistice”. Ca orice turc cosmopolit, de Istanbul, care îi cam dispreţuieşte pe ăştia mai amărâţi şi mai dreptcredincioşi, e foarte conştient de unde vine banul. Şi „talibanii” de acolo, sunt un soi de comunişti postbelici de pe la noi. Cine crede mai aprig şi mai habotnic, este cel care nu are nimic altceva la care să ţină, este sărac lipit, la fel ca cei care s-au înscris primii la „colectivă” în ’49.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – Istanbul, un roman non-fiction de Orhan Pamuk
