Când am scris nu demult pe Rodolfo Grimaldi despre recenta interdicţie a Twitter-ului în Turcia, nu m-am gândit că este posibil ca acesta să fie cântecul de lebădă al premierului Erdoğan.
Eu atunci am scris din ceea ce am văzut exact în momentul respectiv, în presa turcă, nu m-am lăsat influenţat (poate doar inspirat) de Washington Post sau Business Insider, care au dat o amploare tabloidă evenimentului. Ei sugerau că premierul a „ordonat” blocarea Twitter direct instituţiei, mă rog, „autorităţii” respective. Autorităţi în comunicaţii sunt mai multe, iar ele acţionează „democratic”, în urma unor sentinţe date de diversele judecătorii de pace, unde este obligatoriu să se fi depus cel puţin o plângere, dacă nu mai multe; plângeri cu privire la încălcarea legii, de către persoane mai puţin fizice de data asta. Probabil ştii şi tu cum funcţionează „plângerile” sau „rapoartele” pe care le faci către YouTube sau Twitter, ori chiar myspace, cu care am avut şi eu un diferend mai demult.
[sursa]
Mai întâi „raportezi” un anumit cont/profil ca „inadecvat”, oferi motivele, etc. Ei te verifică…. în cazul ăsta fiind vorba de o hotărâre judecătorească în ceea ce priveşte activitatea mai mult sau mai puţin calomnioasă la adresa unui candidat la primăria Izmir-ului, candidat din partea partidului creat la vremea lui de Erdoğan, care, spre deosebire de preşedintele român acuzat că ar fi „vândut flota” pe vremea când era ministrul transporturilor, şi-ar fi cumpărat o flotă cu bani din şmenuri făcute pe vremea când la rândul lui, a fost ministru al transporturilor, desfăşurată de un profil anume de Twitter, numit sugestiv, „nu votaţi cu hoţii”. Se pare că Twitter n-a luat nicio măsură, aşa că tribunalul a trimis sentinţa autorităţilor în vigoare, care au instaurat „filtrul” respectiv. În mod direct, fără proxy-uri sau alte modificări, nu mai poţi accesa situl Twitter, şi nici YouTube, mai nou sau mai puţin nou. Pe YouTube a circulat şi circulă încă un filmuleţ cu o presupusă înregistrare telefonică între tată şi unul din cei doi fii, Bilal, cel mai mic, în care prim ministrul îl anunţă pe fiul său de o viitoare percheziţie pe care o va face poliţia în casele unor rude de demnitari bănuiţi de corupţie, pentru a găsi cel puţin acte sau obiecte incriminante. Eu am ascultat primele trei-patru minute şi a fost îndeajuns. Dacă aşa ceva ar fi fost adevărat, ar fi trebuit să urmeze aproape automat căderea guvernului. Dar nu mi s-a părut credibilă făcătura, chiar dacă am recunoscut uşor vocea lui Erdoğan. Nu neg că nu este posibil ca faptele asupra cărora cei care au „aranjat” acea convorbire să aibă un sâmbure de adevăr, dar metoda este foarte „turcească”, adică de telenovelă turcească, mai bine zis. În fine, atacul acum nu este asupra unui oarecare, ci a primului ministru, numărul unu în Turcia unde preşedintele nu are rol executiv (adică nu este probabil nici numărul doi), deşi este şi el important totuşi, ca cel al Italiei sau Germaniei.
Omul, a ieşit în faţa parlamentului şi a spus că toate alea sunt prostii, nu numai că nu ar fi fost posibilă capturarea unei asemenea convorbiri deoarece ei toţi folosesc telefoane criptate (ca Asange cu Daniel Berg, aş adăuga), dar din intonaţia vorbitorilor, este evident că s-au folosit „roboţi” şi că totul este „montat de adversarii lui politici”. „Folosirea acestor roboţi cu care ei falsifică realitatea, este o armă cu care poţi distruge vieţi sau dărâma regimuri”[sic].
Prin 2004, principalul adversar al lui Erdoğan, Deniz Baykal, a cerut sitului scoaterea din circulaţie a unui clip „privat” (nu mai ţin minte exact cu ce era), şi aceştia l-au scos aproape imediat. Cu timpul, cererile s-au înmulţit, unele erau „justificate” iar altele „exagerate”. În 2007, l-au „interzis”, şi abia în 2010 au „ridicat” restricţia. Tot Erdoğan era PM, dar parcă nu s-au apucat să huiduie prea tare atunci. Turcii se împacă cu multe lucruri nefireşti, considerându-le „în legea firii”, sau „unde-i lege, nu-i tocmeală”.
Erdoğan i-a supărat pe unii când a afirmat că: „Lipsa de respect faţă de musulmanii din anumite ţări, răneşte conştiinţele. În unele ţări, vedem mai de grabă o alienare faţă de „celălalt” în loc să vedem efortul de a înţelege cultura şi credinţa „celuilalt”. La fel ca Sionismul, anti-semitismul şi fascismul, trebuie ca şi Islamofobia să fie privită ca o crimă împotriva umanităţii”. Detaliile şi contextul le găsești pe link, este un articol din acest blog, de acum un an.
Pare logic ca entitatea „supărată” de Erdoğan să treacă la represalii, aşa că au început tot felul de şicane conectate direct cu serviciile secrete locale. La un moment dat s-a descoperit şi o „conspiraţie de asasinare” a premierului, dar nu s-au dat niciodată amănunte. Din păcate, se pare că a venit vremea „să scrie şi el trei scrisori”, căci dacă turcii făceau nişte raiduri până acum asupra nordului Irak-ului (cu aprobarea mai mult sau mai puţin tacită a invadatorilor de serviciu), acum loviturile la adresa regimului vin „din interior”. De fapt, ele tot din exterior vin, dar e greu de explicat.
Colac peste pupăză, doi senatori americani, Chris Murphy şi Ron Johnson au introdus o rezoluţie care „condamnă” guvernul turc pentru blocarea siturilor Twitter şi YouTube şi restrângerea „libertăţii de expresie”. La rândul lor PEN International şi PEN England au conceput o scrisoare deschisă aceluiaşi guvern păcătos, în care au numit „interzicerea” mult iubitului Twitter, „o violare inacceptabilă a libertăţii de expresie”, pe care au semnat-o numai nume unul şi unul, o „falangă de somităţi literare”, cum îi numeşte The Guardian, începând cu laureatul şi mult prea pomenitul aici, Orhan Pamuk. Nu cred că există vreun atac la adresa fostului imam, la care să nu participe şi domnia sa, precum şi o altă preferată de-a mea (nu glumesc deloc), faimoasă la un moment dat (la fel ca şi Pamuk) pentru exprimarea public critică faţă de atitudinea guvernului în recunoaşterea sau nu a „genocidului armenesc” de la 1909-1918, Elif Şafak, tare bună de altfel, mai ales în Statele Unite, unde trăieşte.
[sursa]
Scrisoarea (am luat-o ca dl. Ponta, din Radikal, ziarul meu preferat, şi mi-a plăcut că şi ei au pus-o pe site la fel, fără să se mai obosească să traducă în turceşte ce rămăsese în englezeşte prin paranteze) a fost semnată de: Héctor Abad Faciolince, Boris Akunin, Svetlana Alexievici, Hanan al-Shaykh, Ahmet Altan, Mehmet Altan, Jiro Asada, Margaret Atwood, Oya Baydar, Marian Botsford Fraser (Preşedinta Comitetului PEN „Scriitori după gratii”), Martín Caparrós, Fethiye Çetin , Can Dündar, Kerstin Ekman, Peter Englund (Secretarul Permanent al Academiei Suedeze), Álvaro Enrique, Moris Farhi, Maureen Freely (Preşedinta PEN Anglia), Maggie Gee, Kaya Genç, Graeme Gibson, Francisco Goldman, laureatul Günter Grass, Tarık Günersel (Preşedintele PEN Turcia), Josef Haslinger (Preşedintele PEN din Germania), Eva Hoffman („Lost in Translation: A Life in a New Language”), laureata Elfriede Jelinek, Al Kennedy, Abbas Khider, Karl Ove Knausgård, Hari Kunzru, Valeria Luiselli, Perihan Mağden („Romanul celor două fete”), Alberto Manguel, Bejan Matur, Blake Morrison, Neel Mukherjee , Sofi Oksanen, Michael Ondaatje („The English Patient”), laureatul Orhan Pamuk (mândria naţională), John Ralston Saul (Preşedintele PEN International), Sergio Ramírez, Salman Rushdie (he, he), Elif Şafak („Bastarda Istanbulului” un roman foarte frumos şi incredibil, ca un film prost jucat, scris în engleză în original), Eugene Schoulgin, Kamila Shamsie, Mikhail Şişkin, Sjón (Preşedintele PEN din îndepărtata Islandă), Zadie Smith („White Teeth”, o carte recomandată de Rushdie, marele „Booker”), Ahdaf Soueif, Hori Takeaki (Secretarul internaţional al PEN International [sic]), Janne Teller, Ece Temelkuran (care mai scrie din când în când pentru The Guardian şi Le Monde Diplomatique), Olga Tokarczuk, Tatyana Tolstaya, Jarkko Tontti (Casierul internaţional al PEN International), Dubravka Ugresic, Lyudmila Ulitskaya, Günter Wallraff, Per Wästberg (Preşedintele Comitetului Nobel pentru Literatură), Sarah Waters, Hyam Yared (Preşedintele PEN din Liban), Samar Yazbek, Adam Zagajewski.
Majoritatea semnatarilor turci, au avut parte de hărţuieli datorită atitudinii critice pentru guvernul lor, la un moment dat sau altul. Majoritatea au fost acuzaţi de „anti-turcism” şi apoi achitaţi, cu scuzele de rigoare. Domnul Pamuk, a declarat şi separat pentru The Guardian, că „ţara lui merge din rău în mai rău, către foarte rău”. Exagerez şi eu, cu „cântecul de lebădă”. Atunci când se va interzice şi Facebook în Turcia, indiferent ce comisie o va face (Telekomünikasyon İletişim Başkanlığı – TİB sau Bilgi Teknolojileri ve İletişim Kurumu – BTK), acela va fi semnul. Nu demult, Facebook era primul site accesat în Turcia, nu google.com.tr, trebuie să fie o şmecherie la mijloc, căci oricât aş iubi eu Google, sunt conştient de „statisticile” făcute să arate ce vor unii să arate.
Ca noutăţi, se pare că situl oficial TIB a fost atacat de un grup de hackeri, care au lansat un mesaj de genul: „acum am interzis noi interdicţia”.
„YouTube has been blocked in Turkey after someone leaked a recording of top security officials discussing a possible military operation in Syria. The conversation between Turkey’s foreign minister, an army general and the intelligence chief was uploaded to YouTube.
Since taking down the video could take time, authorities have decided to ban the website altogether.” – cf Softpedia
De ce crezi că se fac atâtea greşeli la nivel de guvern? Îți spun eu, pentru că „din interior” se vede altfel.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – Ultima sută de metri a premierului Erdoğan
