Gânduri din momente diferite, unele mai naive decât celelalte dar legate cumva între ele.
Am întâlnit persoane care pretind că nu se omoară după filme, aceasta traducându-se că nu le place la cinema sau că nu le place să vadă un DVD la ei acasă, totul fiind o pierdere de vreme inutilă. Ei spun că „eşti mai câştigat dacă citeşti o carte în loc să te uiţi la un film”. Corect, dar, depinde de carte, depinde și de film. Intrând mai tare în discuții cu ei, am descoperit că nici măcar nu citeau destul ca să compenseze. M-am întrebat ce făceau ei totuşi în afară de a-i cicăli pe alţii, oare evoluau, ori obţineau ceva? Nu sunt sigur.
Am crezut că nu sunt un fan al lui Lars von Trier, până nu de mult când am descoperit Dogville, într-un cufăr prăfuit la unul din aceşti „intelectuali” acasă. Nu ştiu prin ce legături obscure l-am asociat pe von Trier cu regizorul considerat „artist” Michael Hanecke, care nu-i chiar deloc unul din preferaţii mei.
Dogville pare a fi un simbol al felului în care sărăcia şi izolarea pot distruge umanitatea din oameni. Se oferă cumva soluţia, însă utopia constă în faptul că nu o putem folosi. Eu am trăit o experienţă aproape similară, simbolic vorbind, bineînţeles, şi am avut acelaşi sentiment, că lumea ar fi mai bună fără un loc ca Dogville. Mă întreb dacă asta m-ar face un criminal dezaxat. Din nou, nu sunt sigur. Ceea ce pare sigur este că răul din om e existat şi s-a manifestat şi în timpurile biblice, sau în timpul crizei din ’29, ca-n film, precum se manifestă şi astăzi, în vremea noastră.
Dacă îți amintești povestirile lui Steinbeck (mă refer aici la Pășunile Raiului), îți vine în minte şi morala de acolo, anume că sentimentul de sărăcie nu se moşteneşte, nici nu există dacă nu este scos în evidenţă de altcineva, iar acesta, sentimentul de a fi diferit, subliniază câinele din fiecare.
Am întâlnit zilele astea un francez care locuiește și el, acum când scriu, pe-aici prin zonă. Zicea că lucrează pentru o companie care închiriază yahturi și că are un salariu sub limitele decenţei, deoarece asta este politica firmelor occidentale cu filiale în lumea a treia, așa că acum se zbătea să supravieţuiască aceleiaşi mentalităţi cu care am avut şi eu de furcă mai la început, adică dacă eşti „alb” (străin, gheaur, etc.), eşti un sac de bani umblător, deschis pentru toată lumea. Cu asta l-am crezut, însă că lucrează la o corporație occidentală nu l-am prea crezut. Eu eram ca Pepelea, un soi de freelancer, mă invidiau și localnicii care-și inventau tot felul de povești despre mine, curat science-fiction.
Părea cam hămesit, am cumpărat ceva pentru amândoi, am mai comandat niște beri și i-am făcut cadou și un pachet de Gauloises Caporal, o coincidență fericită pe care n-o dezvolt. Băștinașii nu prea lucrează, mai mult se prefac; ei doar cred că posedă niște lucruri pe care le numesc „investiții” şi se consideră foarte isteţi în ignoranţa şi ipocrizia lor; e comic că vor să se alipească Uniunii, numai că pocheriştii globali le spun că ar avea o problemă cipriotă, sau kurdească. Problema lor ţine de educaţie, nu poţi să reduci Turcia doar la Istanbul. N-am fost în culmea fericirii nici când România s-a alăturat UE, mă gândeam să părăsesc Turcia dacă va fi „primită”, oricum, mă mai gândesc.
Dacă te întrebi poate, care-i motivaţia acestor rânduri eratice, să ți-o spun. Turcia este un uriaş Dogville, foarte puţinii oameni decenţi care trăiesc aici să mă scuze, ei sunt născuţi într-un loc nepotrivit, la un timp nepotrivit. Altă chestie e că aceştia nici nu-şi dau seama că sunt decenţi, dar aşa este uman de fapt.
Uniunea Corporată Europeană este mascată să apară „politică şi economică”, rechinii iau tot ce pot din țările nou alăturate, aproape pe gratis, şi ce se-ntâmplă la nivelul „stupid people”?
Trebuie să fii mândru că ai o slujbă, faci pe sclavul acum pentru aceeaşi sumă de bani pentru care înainte doar ai lucrat, cu timp pentru tine, cu linişte. Acum băncile caută să te cumpere în întregime, să-ţi ia şi bruma aia de parale de la ciorap, împingându-te fără ruşine să-ţi ipotechezi totul, ca tu să nu mai posezi nimic.
Nu-mi amintesc români care să-i admire pe hoţii deştepţi, cărora le ies toate şi fac mari averi, nepedepsiţi. Nu-i valabil în Turcia, aici eşti considerat prost dacă lucrezi curat, fiecare-l înşală pe fiecare. Fiecare te vrea în buzunarul lui, pe tine şi pe toţi ceilalţi. Am văzut cele mai bizare falimente, din cauza unei lipse totale de judecată, am văzut reclame idioate cu un succes fantastic la indivizii ăştia minusculi care devin prada rechinilor locali care le cumpără casa sau pământul pe nimica toată, de nu le ajunge nici să acopere ceea ce datorează băncilor.
Dacă acum patru-cinci ani munceai o zi pentru 50 de dolari, acum munceşti două doar pentru promisiunea că-i vezi, şi cumperi cu ei de două ori mai puţin. Dacă eşti străin, orice vânzător te înşală automat, fără ruşine. Au fost învăţaţi de imami şi molahi că nu-i un păcat să omori un gheaur, tradus în viaţa de zi cu zi, nu-i păcat să-l înşeli, adică. Ce feţe dezamăgite fac, când începi să le vorbeşti turceşte, câteodată mai bine ca ei… N-am găsit în Coran pe nicăieri o asemenea afirmaţie, cea mai apropiată ar fi că nu este recomandat să deschizi cartea în prezenţa unui necredincios. Pe de altă parte, Islamul pare o religie foarte liberală, ceea ce dă de înțeles că prostiile astea mai extreme sunt numai o chestie de interpretare. Iar el, poporul cu trei clase, știe ce știe despre credința lor de la molahi, nu din cărți.
Cu turcii, orice asemenea chestiune devine de zeci de ori mai complicată.
Turcii sunt Kemalişti şi Musulmani, asta-i problema. Ei resping în mod deschis tradiţiile religioase, bând, înşelând şi furnicând (ha!) cu cine te aştepţi şi cu cine nu te aştepţi, într-o frenezie, dar la alegeri îi votează pe fundamentalişti. Nu-mi pasă de laicismul lor cu două feţe. Dacă cineva vrea să-şi aştearnă covoraşul de rugăciune pe stradă sau în parc, în loc s-o facă la o moschee sau la el acasă, ori dacă o doamnă sau domnişoară doreşte să-şi acopere părul şi faţa, e treaba fiecăruia, numai că „dreptcredincioșii” din televiziuni fac valuri despre ce este şi ce nu este modern, sprijinindu-se ipocrit pe credinţa populară, mai mult sau mai puţin afișată.
Vezi pe la ştiri, „subiecte” de genul: este portul cu buricul gol la femei în timpul Ramadanului o încălcare a postului, sau nu este? Coming up NEXT…
Acum cred că trebuie să explic puțin, foarte pe scurt, ce este acela Kemalism.
A fost odată, un tânăr ofiţer otoman născut la Salonic, ceea ce nu-l face grec, care după ce a devenit un erou la Galipoli şi a pornit apoi un război împotriva tuturor celor care doreau o bucată din imperiul pe moarte, a condus o mişcare care l-a detronat pe ultimul Sultan, Abdulhamid al II-lea, gândindu-se mai mult la pământ şi la popor, decât la religia importată din Arabia.
A atacat şi a câştigat, astfel avem astăzi Turcia pe hartă, iar turcii sunt pe bună dreptate mândrii că au avut un asemenea lider, căci Abdulhamid semnase Tratatul de la Sèvres, ceea ce desfiinţa nu numai imperiul ci lăsa în loc doar o mică provincie ceva mai răsărită decât Albania, cam în genul Ungariei, prin centrul Anatoliei. A avut şi el, bineînţeles, porțiuni de bullshitter căci, ca orice dictator, era cumva deasupra legii, însă i se poate trece cu vederea pentru că a introdus alfabetul latin şi a despărţit Islamul de politică, declarînd în Constituţie laicismul, Constituţie care l-a şi proclamat „părintele turcilor” – Atatürk. Numele lui era Mustafa Kemal, de aici „kemalism”, un trend politic care maschează o xenofobie profundă şi un naţionalism care dă pe-afară din oală, precum şi o oarecare opoziţie faţă de preceptele islamice. Asta nu neapărat la el, dar mai ales la urmaşi, după moartea lui. Dispreţul lui pentru imami şi molahi era profund şi cunoscut, iar pentru că-i mai şi plăcea și un păhărel de rachiu în plus, kemaliștii și „laicii” beau în fiecare zi a vieţii lor ca şi cum ar fi ultima, cu excepţia Ramadanului, când „postesc” în speranţa că-şi vor şterge toate păcatele în acea lună specială. Mă contrazic cumva? Nu, This is Turkey (T.I.T. – huh !?)
Aici, experimentul se desfăşoară la literă, experimentul de a transforma această masă ignorantă în sclavii Elitei. Au şi turcii membri, e greu să le găseşti scheletele din trecut, căci aceştia scriu istoria şi transmit propria lor versiune a acesteia, dar eu încă dezgrop. În 2007, Bilderbergii s-au întâlnit la Istanbul. Întreabă pe stradă de asta, şi vei auzi cam aşa: „Ne bildemberg-mildemberg diyorsun, ben bilm’em!” („Ce bildemberg-mildenberg spui tu acolo, habar n-am!”)
O carte ca „Trance-Formation of America”, nu este printre favoritele mele, dar reușește să mă înfurie. Sunt furios pe oamenii răi, sunt furios și pentru placiditatea noastră. Suntem ocupaţi să producem cei 50 de dolari zilnici, suntem distraşi de şuşanele, porcărele și manele, am devenit nişte vegetale. Ni se spune ce şi cum să facem pentru a-i lăsa pe monştri să ne pătrundă pe nesimțite. Îmi pare rău, dar mi-e tare scârbă.
[Ce naiv eram eu atunci…]
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2009 Ipoteze despre concluzii – Dogville
[…] că nu am avut deloc dreptate când mi-am manifestat supărarea într-o postare mai veche numită Dogville, originară de pe blogul meu de pe wordpress-ul la liber, transferat aici aproape ne-editat. De […]