În articolul precedent nu m-am arătat prea încântat de viziunea globalistă a lui Orhan Pamuk, recipientul turc al Nobelului pentru literatură din 2006. Asta nu înseamnă că eu critic literatura lui, aia ţine de gust. Turcii sunt într-o mare măsură xenofobi din ignoranţă. Mă refer la poporul incult de la ţară. Sunt şi excepţii, bineînţeles, dar nimeni nu are interesul să-i înveţe ceva, iar pe ei oricum, nu prea îi interesează nimic din ceea ce iese din graniţe. Orhan Pamuk nu face parte din această categorie numeroasă, Orhan Pamuk nu face parte nici măcar din categoria turcilor inculţi de la oraş, unde procentul lor raportat la populaţia totală din oraşe, este mai mic, 95%, comparativ cu 99%, procentul ignoranţilor de la ţară. Orhan Pamuk este o personalitate de elită, care nu dă un exemplu maselor mai puţin educate prin ceea ce afirmă.
[sursa]
În septembrie 2009 când preşedintele Assad a venit în vizită în Turcia, tot poporul a avut o impresie foarte plăcută. Assad şi Erdoğan au semnat atunci un acord de stabilire a unui Înalt Consiliu de Cooperare Strategică între cele două ţări. Miniştri din Turcia şi din Siria au început să se întâlnească şi să coopereze, dând naştere la o creştere economică semnificativă, mai ales în regiunile de graniţă. În octombrie 2009 a fost retrasă obligativitatea vizei între Siria şi Turcia, asta ducând la semnarea altor peste cincizeci de înţelegeri. Volumul comercial a crescut de la 796 de milioane de dolari (cifra din 2006, cu 3 ani înainte de înfiinţarea Înaltului Consiliu de Cooperare Strategică), la peste 2,5 miliarde de dolari în 2010.
[sursa]
Apoi, nu după multă vreme, marii manipulatori (printre ei Soros şi alţi băieţi), s-au gândit că a venit vremea ca toate resursele de produs venit care mai sunt, să intre sau să re-intre în posesia celor care le merită, marile familii. Ţapi ispăşitori în ochii mulţimii, sunt americanii şi statul Israel, bineînţeles. Din multe puncte de vedere şi americanii sunt un fel de turci, adică un popor manipulat „la greu” de mass media. Nu vorbesc acum de cetăţenii israelieni (cu ei sunt alte poveşti, ce-i drept, cu un numitor comun foarte asemănător). Mă refer la procentele de ignoranţă, numai că ei fiind mai puțini decât turcii, înseamnă că cei care ştiu mai multe sunt mult mai influenţi. Aşa, totul devine o mare confuzie, chiar cei care par a avea păreri alternative la cele oficiale sunt discreditaţi sau făcuţi să pară controlaţi tot de creatorii de veşti oficiale, prin asta mărind rândurile de răspândaci ai elitei.
Orhan Pamuk voia o Europă unită, probabil acum doreşte şi o lume la fel de unită, sub acelaşi stindard. Nu pare un venerabil turcofil ci un venetic internaţionalist. A cerut guvernului să-şi ceară oficial scuze de la armeni pentru „genocidul” din 1915-1916, adică să recunoască un genocid, nu un masacru, aici fiind vorba de cifre. Cu aceasta a reuşit să-şi atragă admiraţia şi aprecierile unor persoane importante din afara Turciei care i-au oferit lobby-ul necesar pentru Nobel. Ca la orice scriitură, judecarea decernării unui premiu ţine de multe laturi subiective, nu de puţine ori de marketing. Pare evident că un autor vândut, este un autor cerut. Ce dacă poporul îl detesta, la comanda mass-mediei? La un moment dat i-au ars nişte cărţi public, în adevărata tradiţie a unor spălaţi pe creier, aşa cum se petrece doar în distopii (vezi Fahrenheit 451 al lui Ray Bradbury). Interesant este că imediat ce a luat Nobel-ul, a devenit o mândrie naţională, la fel ca Sertab Erener, Gică Hagi (o altă poveste mai lungă) sau Fatih Terim, antrenorul naţionalei de fotbal.
Voi continua cu Orhan Pamuk în alt episod. Admiraţia mea pentru el are nişte limite subiective. Llosa a luat Nobel-ul pentru literatură abia în 2010, din considerente politice, zic gurile rele. Lui Salman Rushdie încă nu i-a fost decernat. Am motive să fiu subiectiv. Va urma…
PS: Era să scriu ca Petre Roman, „marelui scriitor peruvian Mario Vargas Llosa”… dar m-am abţinut. Se presupune că ştii la cine sau la ce mă refer. Altfel… google, dă un click – două, iar dacă nu găseși tot, din când în când o carte face bine la intelect.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2012 Ipoteze despre concluzii – Pamuk, Assad şi Erdoğan
