Am revăzut zilele astea, filmul lui Dan Pița din 1994, Pepe și Fifi care parcă voia să spună ceva la vremea când a apărut. Acum e doar istorie (nu atât de pură, ca una din categoriile mele de aici), și aia foarte voalată. Domnul Pița e un „finuț”, adică mult mai puțin vulgar decât toți ceilalți „mari regizori” români. Poate îl mai ții minte, este despre doi frați, copii de „politician” (nu se dau amănunte, poate fi de CPUN, FSN, FDSN, nu contează) jucat de Damian Crâșmaru (destul de șters), care stau într-o casă naționalizată dar în curs de revendicare de către prietenul lor, care a moștenit-o de la bunica lui.
„Pepe” este Cristi Iacob, foarte tânăr și foarte potrivit în rol, „Fifi” este Irina Movilă, care joacă mai puțin bine, are ceva care nu convinge, e prea „în ochi”. Prietenul, paraplegic, într-un scaun cu rotile plimbat de colo colo de Pepe, este „Carol” și este jucat de Mihai Călin. Acest personaj este cel mai convingător, iar rolul acesta este cel mai semnificativ pentru probabil întreaga „carieră” a lui Mihai Călin.
[sursa]
Filmul a fost lansat în septembrie 1994, este o producție particulară, a unei case de filme care se numește Solaris (al cărei director este sau era atunci chiar Dan Pița) în colaborare cu Cinerom. Acum, după douăzeci de ani de la lansare, filmul nu m-a mai convins ca atunci. Era o vreme, când Dan Pița „lovea” cu tot ceea ce făcea, probabil cu excepția parabolicului fiasco Noiembrie, ultimul bal. Acela a intrat în istorie din cauza fericitei coincidențe cu ultimul Congres PCR și apoi bucuria eliberatoare a ceea ce am numit „revoluție” (unii din noi pentru o perioadă extrem de scurtă). Confuz, nu-i așa? La fel și acest film care te aruncă la începutul tranziției către economia de piață (luată ad literam), când încă mai erau barăci pe străzile Bucureștiului iar arabii și turcii învârteau aproape tot ce mișcă. Dan Pița și-a păstrat poezia și aici, deși la fel de confuz până la urmă. Pepe este boxer profesionist, iar managerul său e Carol (Mihai Călin). Pepe este făcut KO într-un meci dintr-o sală destul de animată care nu arăta deloc oficial. Acolo apar aproape toate personajele din acest film, un „om de afaceri”, Giani, jucat destul de bine de Costel Constantin, împreună cu bodyguarzii lui, unul „Grasu’” și altul, „Manole”. Grasu’ este un tip foarte interesant, cu aspect gotic (și mai interesant este că Charles Maquignon e chiar suedez), foarte apropiat de Giani, care nu pare să învârtă nimic oficial, e un șmenar. Dacă la început nu ți-ar veni să crezi, cu timpul te vei convinge și de preferințele sexuale ale acestuia. Altul e „Manole”, un tip jucat de Emil Hoştină.
[sursa este aceeași]
Dan Pița face multe aluzii la lucruri care se petreceau într-un fel în realitate, dar cu acea poezie care îi este specifică. Foarte voalat, dar în tonul cu care ne-a obișnuit. Nu m-a dat pe spate, nu este unul din filmele mele românești preferate, dar nu este un film rău. Se pare că unii au spus că este mult sub Pas în doi (1985) sau Dreptate în lanțuri (1983). Pentru un film apărut după brambureală, este foarte bun. Să ne amintim că domnul Pița era foarte bun înainte tocmai datorită subtilității și a poziei. Un film confuz, nu găsesc alt cuvânt. Nu am înțeles nimic din personajul „Fifi”. Exagerez, bineînțeles. Oh, filmul este pe youtube în întregime.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2015 Ipoteze despre concluzii – Pepe și Fifi
Lasă un răspuns