Cu toată antipatia pe care a stârnit-o prin represaliile sângeroase faţă de demonstraţiile deloc paşnice din episodul „Gezi Park”, iată că premierul turc Recep Tayyip Erdoğan, aplică modificarea făcută la Constituţie în 2007 şi organizează alegeri populare prezidenţiale. Acestea au loc chiar astăzi, iar prezenţa la vot va fi de minimum cincizeci şi trei de milioane de oameni din aproximativ şaptezeci şi şase de milioane cât este estimată populaţia Turciei la ora asta. Până acum, Preşedintele, cu un rol mai mult sau mai puţin decorativ, ca cel german sau italian, era ales de Parlament (Meclis). Putea el să încurce nişte iţe şi până acum, însă un preşedinte „ales de popor” este cu totul altceva, este Master and Comander, şi-l are în subordine pe Primul Ministru.
[sursa]
Alegerile se desfăşoară chiar astăzi, iar candidaţii la preşedinţia Turciei, care cu această ocazie se va transforma într-o laică republică prezidenţială, după modelul francez, sunt doar trei în primul tur. După cum ți-ai dat seama din titlu, nu lipseşte actualul prim ministru, apoi un diplomat, Ekmeleddin İhsanoğlu (despre care voi spune mai multe) şi un etnic kurd, Selahattin Demirtaş. Îți mărturisesc că nu am auzit de aceşti doi contracandidaţi când eram la faţa locului, probabil nu m-a interesat.
[sursa este tot www.hurriyetdailynews.com]
Kurdeanul, este după cum ştie tot turcul de rând şi votant, un reprezentant al unei etnii care a vrut independenţă teritorială încă din 1978, când s-a înfiinţat PKK-ul (Partiya Karkerên Kurdistan), Partidul Muncitorilor din Kurdistan (care există doar teoretic), deci un potenţial terorist. Eu am cam văzut cu ochii mei cum toţi (absolut toţi) kurzii susţin mai mult sau mai puţin mascat acest „partid” care este de fapt o organizaţie teroristă de tip IRA sau ETA, sponsorizată din afară când de sovietici, când de americani, când de ruşi, sirieni sau irakieni, în special cu bani din canabis, haşiş, opiu sau heroină. Nu intru în amănunte. Este un ambiţios, e avocat şi este sprijinit de un partid (un soi de Sinn Féin turcesc, de fapt kurdesc) care a fost desfiinţat şi interzis de cel puţin trei ori pe vremea când trăiam eu acolo şi care renăştea ca Pasărea Phoenix, din propria cenuşă, de fiecare dată.
[sursa]
Cică până mai ieri, când limba kurdă era interzisă în şcoli şi nu numai, pe la televiziuni de exemplu, kurzii nici nu visau să aibă un Preşedinte al lor ales democratic (îl aveau ei pe Apo, serok Apo înseamnă „preşedintele Apo”, salutul lor oficial, echivalentul lui „Heil Hitler”, fiind bije bije serok Apo, adică „trăiască trăiască preşedintele Apo, Abdullah Ocalan, ți-ai dat seama), dar le convenea mai mult dizidenţa. Eu n-am observat un „program” coerent, erau parcă o maşină de pus bombe când ţi-era lumea mai dragă, un instrument de diversiune manevrat să le ia turcilor capul de la ceea ce se petrecea în jurul lor.
Reprezentanţii acestui partid oficial (HDP, HADEP, KADEP, DHP, etc) au tot participat la alegerile parlamentare, dar n-au reuşit niciodată să atingă cota minimă de 10% din totalul voturilor, chiar dacă ei ca etnie sunt estimaţi la peste 17% din populaţie, cea mai mare minoritate de fapt. S-au deşteptat şi şi-au pus candidaţi „independenţi”, care aveau nevoie de mult mai puţine voturi pentru a fi validaţi, iar apoi, în Parlament, independenţii făceau „coaliţie” pro-kurdă. Demirtaş, care înseamnă „Piatra de fier”, este în cursă mai mult pentru a „captura” voturile kurdeşti pentru Erdoğan, care este privit de aceştia ca un „reformator”.
Să spun câteva cuvinte şi despre Insanoğlu, candidatul „opoziţiei”, sprijinit de CHP (Partidul Republican Popular), înfiinţat de însuşi „tătucul” lor, şi MHP (Partidul Mişcarea Naţionalistă), adică extremiştii lor de dreapta, anti-kurzi, anti-străini, anti-semiţi şi promotori ai sloganului „Turcia pentru turci”, o carte cu care au avut mai mereu câştig de cauză. Este incredibil cum prinde extremismul aproape peste tot.
Cică este sprijinit de vreo zece organizaţii, precum şi de „străinătate” (adică „Yabancistan” – asta e o glumă proprie şi personală).
El este un academician manierat, fost Secretar General al OIC (Organizaţia pentru Cooperare Islamistă), are şaptezeci de ani, vorbeşte araba, franceza şi engleza, însă are un mare defect: este născut şi crescut la Cairo, un fapt pe care Erdoğan încearcă să-l exploateze în stilul „Preşedintelui Creştin şi Ortodox” al lui Ponta, el fiind „turc din Turcia”, nu ca alţii… Marele lui handicap nu este background-ul lui egiptean, ci lipsa de fonduri, comparativ cu actualul premier.
Se speculează că Erdoğan nu va ajunge în vreun tur doi, ci va câştiga încă de astăzi, el având nevoie de majoritate absolută. După sondaje, el ar avea 55,1% , Insanoğlu 33% iar Selahattin Demirtaş 11,6%. Am uitat să precizez că Insanoğlu înseamnă „Fiul Omului”.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – Erdoğan nu vrea să plece!
