„I think I like the image of life better than life because I don’t think real life is as satisfying as film.” — François Truffaut
Ar putea fi considerat imatur în zilele noastre, sau mai degrabă snob. Ne putem gândi că viaţa e „altceva”, trebuie să mănânci, să plăteşti facturi, să-ţi vezi de treabă să nu te dea afară, pentru a nu-ţi pierde banii cu care mănânci şi plăteşti facturile, te spargi în figuri, vorbeşti ca să nu taci şi te simţi revoltat fără să ştii pe cine şi pe ce.
Am „crescut”, nu mai suntem ca-n şcoală, iar dacă am rămas prieteni este pentru că unii păstrăm o anumită nostalgie a vremurilor trecute. Un „bun prieten”, pe care-l ştiu din gimnaziu, mi-a spus că „totul s-a schimbat”, „nu mai e ce ştii tu” (adică eu), aproape cu dispreţ. E adevărat că el nu a simţit niciodată nevoia să schimbe ceva, să reformeze, să reconstruiască. La fel şi mulţi alţii. Chiar dacă la un anumit moment „s-au revoltat”, s-au adaptat la sistem imediat ce latura boemă şi creatoare de nostalgii a legăturilor prieteneşti din şcoală, s-a pierdut datorită despărţirii, chiar temporare. Acum te întâlneşti cu cei pe care nu i-ai văzut de foarte mult şi observi că nu prea ai ce să le spui. Priveşti diferit ce-i în jurul tău. Unii te invidiază, alţii te bârfesc, iar cei cărora nu le este satisfăcută imediat curiozitatea, inventează diverse fapte abominabile despre tine.
Cu cei cu care crezi că te înţelegi, observi că în maximum o jumătate de oră de când v-aţi întâlnit, subiectele s-au terminat. Discuţia se scutură înspre finalul acesteia, pentru a evita eventualele confesiuni sau vreo dovadă de prietenie. Timpul tău la masa cu ei, este pierdut. Ai putea citi o carte, ai putea vedea un film, ai putea crea ceva (Cine are nevoie, cine mai citeşte? Unii nu citesc nici bloguri, în schimb „ştiu internet, fac orice”). Sau chiar şi mai bine şi mai constructiv, ai putea să-ţi petreci timpul cu fiinţa iubită. Tot ce trece de acea jumătate de oră, este un timp mort. Trebuie să te păstrezi calm. Nu explica nimic, nu numai că rişti să nu fii înţeles, ci sigur nu ai cum să fii înţeles, indiferent de „asemănarea” între background-uri. Iar dacă interlocutorul se ameţeşte, observi cu oroare că el nu te-a ascultat nici în acea jumătate de oră. Vizibil încântat să „continue” discuţia, după ce ai vorbit numai tu, te întreabă: „Ei, şi ce mai e nou, ce mai faci?” Pentru că din tot ce-ai vorbit, nu i-ai explicat cum faci tu bani de fapt, nu a putut să te „evalueze” şi să se situeze financiar faţă de tine. Prieteni? A uitat, el te „ştie din şcoală”, sau de pe atunci, oricum. Ar vrea să ştie şi el dacă este îndreptăţit să te mai admire sau nu. Are nevoie de cineva care să-i confirme valoarea, mai ales dacă printre pahare, observă că nu ţi-ai pierdut „spiritul”.
Am un prieten pe care nu l-am văzut din ‘nouăzeci. Ca el mai sunt câţiva, dar acesta era cel mai aproape la un moment dat. Aş fi vrut să fie câteva sute de jumătăţi de oră disponibile pentru a ne spune ce-am adunat în douăzeci şi doi de ani. Nu s-a putut. Sunt trist. Am o tristeţe care m-a oprit să mai scriu în ultima vreme.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2012 Ipoteze despre concluzii – Despre timpuri trecute