Am avut câteva conversaţii telefonice cu prieteni, mai noi şi mai vechi. Diferenţa între „noi” şi „vechi” e de foarte puţini ani. Observ un soi de resemnare faţă de tot ceea ce se întâmplă. De fapt eu observ, ei sunt doar resemnaţi fără să-şi pună măcar problema că ceva se întâmplă. Ah, şi dacă vreun fapt sau idee pe care aş putea-o prezenta eu n-a fost spusă la Antena 3, înseamnă că nu e valabilă, că ce ştiu eu, lucrez la SRI? Adică, atunci când cineva îşi foloseşte logica şi, la fel ca Maigret, comisarul Maigret, pune cap la cap nişte întâmplări de unde trage apoi nişte concluzii, în opinia unor oameni destul de maturi, cu experienţă şi înainte şi după brambureală, înseamnă că lucrează la SRI. Deci, cei de la SRI sunt foarte inteligenţi, iar informaţiile pe care le deţin sunt cele reale. Pe ele se bazează ceea ce se transmite la Antene, căci dacă nu ar fi real, nu s-ar transmite, nu-i aşa? Da, conform logicii populare, aşa este. Iată ce poţi afla dacă scormoneşti puţin, nefiind de la SRI.
Vladimir Lisin – Acum cea mai bogată persoană din Rusia, datorită creşterii cotaţiei de bursă a acţiunilor firmei sale Oţel Novolipetsk. Lisin este povestea de succes a unui proletar. Primul lui serviciu a fost de mecanic la o mină de cărbuni. După ce a terminat ceva studii în Siberia, a lucrat ca metalurgist. În 1991, cu numirea şefului său ca ministru al metalurgiei, îl însoţeşte pe acesta la Moscova. În 1992, se alătură unui grup dur de negociatori, numiţi Trans-World Group; Aceştia au început să domine exporturile ruseşti de aluminiu şi oţel. El administra fabricile, iar când partenerii au plecat pe căi separate în 2000, Lisin a primit pachetul majoritar în gigantul Novolipetsk, moara de oţel a Rusiei, ca parte a lui pentru contribuţia avută până atunci. Apoi el a construit unul din complexele cu cea mai lungă bătaie din Europa, Lisya Nora, care este aproape de Moscova. El publică şi Gazeta, ceva mai în pierdere, de această dată. În paralel, a mai cumpărat acţiuni şi pachete de acţiuni în porturi maritime, companii maritime de stocat sau de transport, pe care apoi le-a adunat în UCL Holding (Universal Cargo Logistics Holding BV) al cărui unic proprietar se găseşte acum.
Povestea aduce cumva cu a întreprinzătorului român botezat cu mult umor de un prieten de-al meu, Dinu Păturiciu, despre care nu găseşti mai nimic din urmă pe primele patru pagini de căutări pe Google. În Wikipedia, e totul din perioada de după ce a devenit miliardar. Pe Forbes e acum orice în afară de ceea ce a fost, pentru că deţine Adevărul Holding (ce ironie, un grup de ziare dedicate grupării Iliescu-Năstase et comp, dumnealui fiind un „liberal proeminent”), din care face parte şi Forbes România, 🙂
Preluarea Rompetrol în 1998 de către „un grup de investitori reuniţi de Dinu Patriciu” este prăfuită, ca orice poveste care a trecut şi nu mai este alimentată. Nu se prea spune nimic, în schimb se ştie că cei care lucrau la Rompetrol atunci, nu prea îşi luau salariile, iar rafinăriile nu prea aveau de lucru. Hmm. Apoi au început să aibă, dublându-şi şi valoarea în mai puţin de un an. Povestea o puteţi afla în ziarele vremii, iar actele în regulă le puteţi vedea în Monitorul Oficial. Deci nu trebuie să lucrezi la SRI. Lăudabil, asta îl face pe domnul Patriciu să fie privit extrem de bine de nişte lume. Dar, eu vreau să vă spun altă poveste, încă una, inspirat de un turc care a pornit destul de rău în viaţă, dar care a ajuns bine o vreme (iar acum probabil este mai rău decât atunci când a început), cu o mare potlogărie, sau nu aşa mare, cum veţi vedea în continuare.
Nefiind acum vorba de miliarde de dolari, cum sunt estimate veniturile celor doi „oameni de afaceri” de mai sus, ci de miliarde inflaţioniste, de lire turceşti de dinainte de o oarecare „stabilizare” şi reformă monetară, este vorba de o metodă, metoda „à la Turca”, cum e numită chiar de ei. Nu cu accentul franţuzesc, dar ceea ce consideră ei străin de spiritul local, este numit „à la Franga”. Iată despre ce este vorba. Spun dinainte că nu este cazul niciunuia din cei doi pomeniţi mai devreme. Băiatul „găseşte” o proprietate fără „valoare” aparentă, pe care o ştia el, ca „local”, dar cu o valoare potenţială mult mai mare. Valoarea de pe piaţă este scăzută, dar mai mare decât cea reală, cea pentru care cei ce vând să fie fericiţi că pot vinde, ei neavând vreun interes ca lucrurile să meargă şi TOATĂ lumea să fie mulţumită, cei ce vând fiind de fapt nişte funcţionari, nişte „salariaţi”. Găseşte apoi pe cineva cu putere financiară, cu bani sau acoperiţi de bănci, nişte „investitori”, sau măcar unul care să plătească ceea ce el nu are. Apoi cumpără „împreună”, cu preţul de piaţă, diferenţa între acesta şi cel real, cel cunoscut de el, fiind de fapt „contribuţia” lui la capitalul de investit. Merg un an-doi împreună, „grupul” îşi scoate cheltuielile, ba chiar face câştig cu proprietatea care pentru statul ai cărui funcţionari au vândut-o, nu avea „valoare”, el ca local le dă şi acestora partea lor, apoi grupul se retrage în alte părţi, cu alte lovituri de tip „muşcă şi fugi”, lăsându-l pe el singurul proprietar. El, are două posibilităţi, de fapt are mai multe, dar eu expun două. Se extinde şi face şi mai mulţi bani cu acea proprietate „fără valoare”, apoi o consolidează, sau, cea de-a doua posibilitate, face datorii cu ea, cât încape, şi la stat şi la lume, adică nu plăteşte impozite, materiale, nici salarii, etc, iar apoi o vinde altora, cu bani gheaţă disponibili, ori cu bănci care să-i acopere, cu tot cu datoriile lui, aproape la fel ca atunci când a luat-o. Şi, rămâne bineînţeles cu o grămadă de bani „curaţi”, ai lui, cu care face ce vrea, lanţuri de magazine, cumpără ziare sau grupuri media, dane, depozite sau porturi cu totul, construieşte, face şi opere de binefacere, mai dă vreo bursă unuia inteligent care va urma să lucreze mai târziu tot pentru el, şi aşa mai departe. Din păcate însă, turcul de care vorbesc a dat faliment în stil mare, pentru că, aşa cum am spus, nu erau în joc miliarde de dolari care să fie acoperite de stat, ci câteva biete miliarde inflaţioniste, de lire turceşti.
Te rog urmăreşte @PeRomaneste pe Twitter. Mai am @RodolfoGrimaldi și @TheYachtOwner, dar știu că e bine să nu ceri prea mult deodată, mai ales că acele conturi au un fel al lor de a se face remarcate în Social Media. Mi-ar plăcea să mă urmărești pe Facebook sau Instagram, vorbitorii de limba română au întotdeauna prioritate mai ales dacă găsesc o cale de a mă anunța. Aș fi onorat să te abonezi la newsletter completând formularul cu o adresă valabilă de Email. Nu vei fi abuzat, ci doar anunţat la acea adresă când public ceva. 😃
Copyright © 2011 Ipoteze despre concluzii – A la Turca sau a la Franga?
