Ultimul Padişah – Partea a cincea

[Partea a V-a şi ultima, a articolului despre ascensiunea politică a premierului turc, Recep Tayyip Erdoğan. Tot ce apare între paranteze drepte, îmi aparţine. Am fost cam în trombă, vă rog să-mi spuneţi dacă vedeţi vreo greşeală. Comentaţi, iar eu voi corecta :). Vă mulţumesc anticipat.]

One-Man State: Presidential Election Set to Seal Erdogan’s Supremacy

de Hasnain Kazim şi Maximilian Popp
[Partea a III-a. Pentru Partea I, Partea a II-a, Partea a III-a şi Partea a IV-a, daţi click pe link-urile aferente, se vor deschide tot în această pagină.]

Ipek Akpınar, care a participat la iniţierea protestelor, i-a răspuns consilierului: “Spune-i primului ministru să se adreseze demonstranţilor.” Exact atunci, Erdoğan se afla într-o vizită oficială prin Africa de Noed, iar când s-a întors la Istanbul, a ignorat sfatul cu desăvârşire. Ba mai mult, a ţinut un discurs plin de ură, în care-i numea pe demonstarnţi “vandali” şi “terorişti” [bineînţeles, cine nu-i cu noi, e împotriva noastră, exact ca-n conflictul din Gaza, acum]. “Cei care lucrează împotriva Turciei, vor tremura de frică”, a spus el.

Ipek Akpınar

Ipek Akpınar


[sursa]

Când protestele au atins o culme nemaiîntâlnită, Erdoğan i-a chemat pe “capii răscoalei”, inclusiv Ipek, la Ankara, la discuţii. Premierul părea absent, iar atunci, o tânără cu cearşaf pe cap, a întrebat: “Domnule Prim Ministru, de ce ne urâţi?” la care Erdoğan a sărit ca ars şi a mugit: “De ce vă negaţi identitatea?”

Au fost arestaţi sute de demonstranţi de prin toată ţara şi condamnaţi excesiv de mult, iar Erdoğan a calificat protestul drept o conspiraţie împotriva guvernului.

[Încep să mă conving din ce în ce mai puternic că exact asta a şi fost. După episodul cu "sionismul şi fascismul", trebuia să se aştepte la orice. Din păcate turcii de afară, care sunt mult mai bombardaţi cu mult mai multă propagandă anti-"dictatorială", au cam crezut. Din discuţiile mele personale, am văzut că nu era loc de nicio discuţie. Puştimea turcă din Germania, se "înfrăţise" cu colegii lor din Turcia de pe străzi şi nu mai ştiau nimic în afară de "Jos dictatorul!" şi "Jos Erdoğan!". Sună cunoscut, nu-i aşa?]

Asta a fost evident şi în scandalul de corupţie şi prăbuşirea visului său de a crea un nou Imperiu Otoman.

După realegerea lui din iunie 2011, a spus: “Credeţi-mă, Sarajevo a câştigat astăzi la fel de mult ca Istanbulul, Beirut, la fel ca Izmirul şi Damascul, la fel ca Ankara.” După Primăvara Arabă, premierul a sperat să facă o alianţă sunită cu Frăţia Musulmană, care era la putere în Egipt. Planurile însă i-au fost date peste cap datorită loviturii de sat militare. din Egipt. Nici sprijinirea rebelilor sirieni împotriva regimului Bashar Assad n-a prea avut succes. De fapt, războiul civil din Siria destabilizează din ce în ce mai mult Turcia însăşi.

Erdoğan s-a certat şi cu Israelul, cândva un partener apropiat al Turciei şi a aţâţat anti-semitismul printre alegătorii săi. În discursul din Parlament de la sfârşitul lui iulie, a apărut purtând o eşarfă palestiniană şi a acuzat Israelul că l-ar fi “depăşit pe Hitler în barbarism.”

Un Patriarh Autoritar

Erdoğan invocă progresul economic, însă refuză să creadă în nevoia crescândă de autodeterminare a multor turci. Nu suportă să fie contrazis. După Gezi Park, s-a transformat în cele din urmă într-un patriarh autoritar care vrea să conroleze totul, inclusiv vieţile cetăţenilor.

În ultimii ani legea avorturilor s-a înăsprit, vânzarea alcoolului s-a limitat iar reclamele publice la vin şi bere au fost interzise. În metrou în Ankara, sărutatul este interzis iar în viitor va fi obligatoriu ca studenţii din campusuri, de sexe diferite, să locuiască separat.

[Am prins şi eu chestii din astea pe vremea lui Erbakan, în '97.]

Vicele lui Erdoğan, Bülent Arınç, pretindea săptămânile trecute că este abominabil ca o femeie să râdă în public. “Unde sunt fetele noastre sfioase care-şi coboară capetele şi-şi întorc privirea în altă parte când încercăm să le privim în faţă?” a întrebat el. Remarcile au declanşat imediat un val de postări pe Twitter, în care femeile au pus fotografii cu ele râzînd sub hashtag-ul (“protestul hohotelor”).


[sursa]

Erdoğan exercită acum controlul şi asupra partidului său, nu numai asupra cetăţenilor. Îşi alege cu mâna lui toţi guvernatorii şi candidaţii pentru deputaţi. Câţiva foşti aliaţi au cam rupt-o cu premierul; fostul Ministru al Economiei, Ali Babacan şi-a anunţat demisia; câţiva deputaţi au părăsit grupul parlamentar al partidului în semn de protest. Erdoğan a înlocuit consilieri capabili cu linguşitori care nu-i ies din cuvânt. Chiar Preşedintele Abdullah Gül se gândeşte să se retragă din politică. Dar majoritatea din AKP continuă să-l sprijinească pe Erdoğan deoarece îi este teamă că fără o figură de lider ca a lui, partidul s-ar prăbuşi.

Acum Erdoğan vrea să devină preşedinte, iar alegerea sa pare a fi deja făcută cu mult înainte. Opoziţia a fost slăbită, Partidul Republican Popular (CHP) aproape că a rămas fără suporteri zilele astea. Candidatul lor, Ekmelledin Insanoğlu este un diplomat aproape necunoscut.

Ca preşedinte, Erdoğan va distruge şi ultimul mecanism de control, ne atrage atenţia preşedintele Asociaţiei Turceşti a Barourilor, Metin Feyzioğlu. “Despotismul său nu mai are nicio limită.” Obligaţiile preşedintelui turc sunt astăzi limitate la chestii pur decorative, însă Erdoğan plănuieşte să-şi extindă puterile. Odată ajuns el însuşi în funcţia de preşedinta, nu va mai exista nimeni cu drept de veto asupra legilor impuse de el. Ca preşedinte, Erdoğan nu va mai răspunde în faţa nimănui, spune Feyzioğlu, iar succesorul lui în funcţia de prim ministru, va fi doar o marionetă. Curtea Constituţională, care a prevenit până acum largheţea excesivă a lui Erdoğan, va deveni probabil doar un corp ratificant, din moment ce preşedintele îi desemnează pe judecători.

Din aceste motive, profesorul de drept din Istanbul, Bertan Tokuzlu, crede că votul din august va fi rezultatul “celor mai importante alegeri din istoria contemporană a Turciei.” Nu va mai exista cale înapoi, dacă Erdoğan devine preşedinte, a continuat el. “Apoi el va transforma Turcia în statul-om, al lui propriu, odată şi pentru totdeauna.”

Nici Erdoğan nu se fereşte să-şi expună intenţiile lui viitoare de guvernare. Într-un interviu televizat de la sfârşitul lunii iulie, a anunţat că doreşte să introducă un sistem prezidenţial, având ca modele China şi Rusia.
Treburile statului sunt obstrucţionate de “oligarhii din birocraţie”, iar calea ne este întreruptă de bariere. În statul lui Erdoğan nu vor mai exista bariere.

[Aşa se încheie acest articol foarte interesant, dar scris de pe o poziţie care nu a avut nici măcar intenţia de a se arăta obiectivă. Ca străin care a trăit acolo, am avut mereu o privire mai de ansamblu şi mai neutră a faptelor. L-am detestat pe Erdoğan datorită a ceea ce reprezenta, un imam care este ales datorită cărţii cu "credinţa", pa care o joacă alt viitor ales cu o mare majoritate din alegători din România, Victor Ponta, cel creştin ortodox. Spre deosebire de acesta însă, Erdoğan este patriot şi a dovedit asta, ceea ce nu poate să fie demonstrat din partea unuia care stă la cheremul împrumuturilor şi a dictataturii FMI, care cu "intenţii bune", populiste, reuşeşte să dirijeze doar noile comisioane continuând vânzarea ţării la bucată.

Marele avantaj pe care l-a avut Erdoğan şi pe care nu l-am văzut nicăieri spus şi subliniat în afară de blogurile mele, a fost menţionarea lui obsesivă pe toate posturile de televiziune şi în toate ziarele, imediat după "martiriajul" pomenit şi în acest articol. Absolut tot ceea ce avea loc, era comentat şi de Erdoğan, şi era prezentat, zilnic, să ştim şi noi cum gândeşte omul. La întrebarea mea retorică, "Cine-i Erdoğan?", răspunsul invariabil era: "Eh, fostul primar al Istanbului, eh, băiat bun, imam de-al nostru."]

 

Urmăriţi pe Twitter. Nu greşiţi dacă o faceţi. Unii o fac şi cu sau dar e mai greu de comunicat acolo…
“Pe româneşte” e mai sigur! Nu e rău nici dacă ne “încercuim” pe Google+, însă cel mai sigur este să vă abonaţi la Ipoteze despre concluzii prin Email. Nu veţi fi abuzaţi, ci doar anunţaţi :).

Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – Ultimul Padişah – Partea a cincea

Ultimul Padişah – Partea a patra

Ergenekon

[Articol apărut în "Der Spiegel" la 4 august 2014. Aceasta este partea a patra. Tot ce este scris în parantezele drepte, îmi aparţine, sunt comentariile şi divagaţiile mele la articolul care, cum am mai spus, nu pare extrem de obiectiv] One-Man … [Citiţi articolul integral]

Ultimul Padişah – Partea a doua

Kayseri, oraşul prosper

[Mai jos, este continuarea articolului de ieri, apărut în publicaţia germană Der Spiegel, care se numeşte aşa cum vedeţi mai jos. După cum v-am mai spus, tot ceea ce apare în parantezele drepte, este comentariul meu, propriu şi personal, mai mult sau … [Citiţi articolul integral]