La o mare, pe o plajă

Pin It

L-am redescoperit zilele astea pe Amitav Ghosh, cel cu Palatul de Cristal. Făceam „curat” în Calibre şi mi-am aranjat o altă listă cu cărţi pe care vreau să le studiez în viitorul apropriat. Nu ştiu dacă voi avea timp pentru toate, dar am început ieri noapte Mareea Flămândă (The Hungry Tide) şi nu mi-a venit să o las, deşi a trebuit să şi dorm până la urmă. Abia aştept să o termin.

beach in SW Turkey

O fotografie proprie

Spun că l-am redescoperit, pentru că acum câţiva ani, într-o vară mult prea fierbinte în care am avut vrând-nevrând ocazia să cunosc în jur de trei mii de oameni într-un timp relativ limitat, am primit un pachet de cărţi „bune la citit”[sic] printre care se afla şi The Crystal Palace a lui Amitav Ghosh, alături de Midnight’s Children, Brave New World şi The Diagnosis a lui Alan Lightman. Cărţile mi le-a trimis un englez care semăna cu David Icke, dar nu era el. A fost o coincidenţă nu chiar neprobabilă, dar nu dau mai multe explicaţii acum. După ce am vorbit puţin, am descoperit un pasionat de scrieri şi civilizaţii mai vechi. Eu voiam foarte mult să fac cumva rost atunci de Versetele Satanice, la care nu aveam acces direct, în locul relativ izolat de la Mediterană în care mă aflam. E drept că nici nu o văzusem pe nicăieri, dar nu-mi închipuiam că din cauza fatwei prelungită psihologic în timp. El zicea că Rushdie nu e „uşor”, e prea greoi şi complex, nu „te îndeamnă”. Nu l-am crezut, dar nu i-am spus. I-am spus în schimb că seamănă cu Icke şi a fost încântat. Eu m-am mirat, dar asta mi-a plăcut foarte mult, oricum, Icke nu era un subiect „uşor”, la rândul lui, deoarece englezul de rând îl consideră plecat cu sorcova, fără măcar să încerce să facă efortul să înţeleagă ce spune omul. El sau poate nevasta lui, citea The Liar a lui Stephen Fry, eu tocmai terminasem Paperweight. Îl ştiam dintr-un film (nu-mi dau seama acum, ba da, din Gosford Park al lui Altman), nu m-a interesat până să-i citesc selecţia de articole, căci asta este Paperweight, o selecţie de articole diverse, chiar şi eseuri de radio, cu o piesă scurtă de teatru. Aşa am aflat că Fry a avut în tinereţe un incident cu poliţia, asemănător cu al lui George Pruteanu cu miliţia. Fără amănunte, nu contează acum că la Pruteanu erau murături iar la Fry era ceva legat de fraudă. Mi-a lăsat mie The Liar, la un birou, iar la două săptămâni am primit tot acolo pachetul de cărţi de care am pomenit, iar asta a fost o surpriză foarte plăcută. În scrisoarea ataşată, mi-a spus că nu mi-a găsit încă The Satanic Verses, dar că Midnight’s Children va suplini mai mult ca sigur, iar lui, care nu-i place Rushdie, nu-i va lipsi. Cartea lui Lightman nu m-a încântat atât, deşi este o tristă apologie la explozia digitală pe care începeam s-o trăim, pe fondul unei oarecare amnezii. Vorbesc prin comparaţie, căci nu este o carte rea de loc, nici asta.

Midnight’s Children este o carte pe care n-o laşi din mână. Am citit-o în trei-patru reprize (nu aveam fizic la dispoziţie timpul s-o citesc dintr-o suflare, aşa cum am vrut), dar Versetele (când în sfârşit, la un an de zile mi-au venit tot din Anglia), au fost cu adevărat mai greoaie. Mie chiar asta îmi place la Rushdie, că te trimite în mai multe locuri deodată, fiecare pagină este o enciclopedie neexplicată, este o delectare pentru cine înţelege, pentru că spune mai multe lucruri cu mai puţine cuvinte. Copiii Miezului Nopţii (nu ştiu cum a fost tradusă versiunea în limba română) este una din cărţile mele preferate, şi este pe drept considerată probabil cea mai bună carte în limba engleză scrisă în secolul douăzeci, sau cel puţin în a doua jumătate a lui. Este o chestie şi de gust, căci nu vreau să insinuez cumva că interlocutorul meu englez nu ar înţelege ceea ce vrea Rushdie să spună. Şi acesta poate fi foarte preţios pe alocuri, voit răutăcios cu personajele lui, mai ales în Versete.

Amitav Ghosh, Deborah Baker

Amitav Ghosh, Deborah Baker


[sursa]

Dar să revin la surpriză, la Amitav Ghosh, aproape în ton cu Rushdie, dar cu adevărat curgător, aşa cum îi plăcea şi amicului meu, până la urmă. El când se referea la un „good read”, nu se referea la ceva ultra-light, ca ceva scris de autorii sau autoarele fluviilor de romane care seamănă toate între ele, mai mult sau mai puţin. Amitav Ghosh s-a născut la Calcutta în 1956, şi a debutat în 1986, cu The Circle of Reason. Este însurat cu scriitoarea Debora Baker, cu care are un băiat şi o fată şi îşi petrece timpul când la Kolkata (căci s-au schimbat mai multe în India chiar şi de la ultima mea trecere pe acolo), când prin Goa, când în Brooklyn. Povestea din „Palatul de cristal” se petrece în Birmania (Burma, apoi Myanmar) pe fondul invaziei britanicilor din 1885, când regina a fost obligată să părăsească palatul regal şi să plece în exil. Este o poveste spusă cu măiestrie, fără umpluturi, care te duce nu numai în Birmania, dar şi în India şi Malaezia. Este o carte frumoasă.

 

Urmăriţi pe Twitter. Nu greşiţi dacă o faceţi. Unii o fac şi cu sau dar e mai greu de comunicat acolo…
“Pe româneşte” e mai sigur! Nu e rău nici dacă ne “încercuim” pe Google+, însă cel mai sigur este să vă abonaţi la Ipoteze despre concluzii prin Email. Nu veţi fi abuzaţi, ci doar anunţaţi :).

Copyright © 2014 Ipoteze despre concluzii – La mare, pe o plajă

Pin It

Ultima sută de metri a premierului Erdoğan

Elif Şafak

Când am scris nu demult pe Rodolfo Grimaldi despre recenta interdicţie a Twitter-ului în Turcia, nu m-am gândit că este posibil ca acesta să fie cântecul de lebădă al premierului Erdoğan. Eu atunci am scris din ceea ce am văzut exact în momentul ... [Continuare]

Dacă voi nu mă vreţi, eu mă vreau!

Noul Mircea Diaconu

Ca de obicei, am început aproape zece lucruri, şi nu am terminat niciunul în timp util. Aş fi vrut să scriu despre ceva mai neutru (cu siguranţă, cred că aşa ceva va face obiectul unei postări viitoare), dar mă împiedic de la o vreme, peste tot, de ... [Continuare]